Iubirea gresit inteleasa

[Traditie1]

Din părerile multora care se exprimă în diverse ocazii (pe forum și nu numai) transpare o imagine despre creștinism și despre dragostea creștină deformată.


Scriptura ne spune că cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu din toate puterile noastre iar următoarea, la fel de importantă, iubirea aproapelui ca pe noi înșine. Mulți înțeleg eronat aceasta ca pe o directivă de a ne stimula sentimentele de afecțiune față de Dumnezeu și semeni.


În general, orice este preluat din lectură, din discuții sau altă sursă exterioară nu devine o valoare pentru noi dacă nu înțelegem sensul lui existențial, scopul său. A perora despre iubire fără a înțelege ce este ea, ce iubire ni se cere și de ce, a repeta mecanic niște lozinci este o eșuare la suprafață, la aparențe, o ratare a scopului vieții duhovnicești care este Cunoașterea directă.


E drept că omul nu poate trece direct la cunoașterea adevărată, are nevoie de o introducere prin intermediul aparențelor, al umbrelor lucrurilor (așa cum VT era o umbră a NT ce avea să vină) și asta sunt învățăturile exterioare, luate din Scriptură sau din alte părți: ele nu reprezintă adevărata cunoaștere ci doar un pretext menit să ne dea o idee și să ne sădească setea de a pătrunde în esența lucrurilor. Cine se oprește la ele rămâne la literă, care este moartă, nu ajunge la Duh, la cunoașterea vie. Este o diferență radicală între a crede pe baza Scripturii (teoretic) și a crede pe baza cunoașterii mistice (practic).


Trebuie spus că nu putem avea o minte întreagă, nu putem judeca obiectiv lucrurile atât timp cât ne mai leagă ceva de lumea de acum, pentru că orice astfel de legătură este pătimașă și un om pătimaș nu vede drept lucrurile, el își justifică patimile prin ideile și vorbele sale.


Ceea ce citim pe forum, moda asta cu iubirea în sus și iubirea în jos, este rezultatul unui amestec de patimi și confuzie. Oamenii pătimași, care nu vor să se lepede de lume și de ei înșiși, iau iubirea drept scuză, susțin că ea e scopul creștinismului și nu înfrânarea, smerenia, rugăciunea neîncetată și celelalte lucruri grele. Și neavând o viață de luptă cu patimile și de curățire a minții prin trezvie, ei nu ajung să înțeleagă nivelul superficial și fals al credinței lor, sunt mulțumiți cu ce li se pare că au descoperit și rătăcesc și pe alții mai slabi. Ba chiar, și cei mai mulți preoți, neducând o viață de despătimire ei înșiși și neînvățându-și credincioșii că trebuie să se lepede de lume de frică să nu-i piardă ca enoriași, răspândesc și ei aceeași imagine deformată despre un creștinism sentimental, prin predicile într-un limbaj de lemn devenit deja obișnuit.


Și uite așa se transformă creștinismul într-o telenovelă plină de fraze sforăitoare despre iubire, fiecare întrecându-se cu ceilalți și lăsând să pară că el însuși dă pe afară de cât de mult din acest sentiment are în el.




Ca urmare, găsesc indicat să fac următoarele precizări:

• Poruncile evanghelice nu sunt un scop ci un mijloc. Scopul e unirea cu Dumnezeu, cunoașterea Lui directă, nu teoretică, prin Duhul Sfânt.

• Porunca de a iubi pe Dumnezeu nu ne cere să ne stimulăm sentimentele față de El ci să-L slujim prin renunțarea la orice altceva, e o chemare la o dedicare totală: Iubește-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul și toate puterile tale. Este vorba deci de fapte, nu de sentimente.

• Porunca de a iubi pe aproapele ca pe noi înșine este o chemare la smerenie, la a nu ne considera superiori celorlalți, la a nu răni pe alții.

• Porunca de a nu judeca nu înseamnă a nu emite critici ci a nu disprețui. Criticile, dacă sunt corecte, sunt binevenite: Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5). Ideea că orice fel de critică reprezintă un păcat e o mostră de cât de extremă poate ajunge gândirea prin șabloane și rătăcirea.

• Creștinismul adevărat este ascetic. Ortodoxia este moarte față de lume și față de tine însuți. Numai prin aceasta se poate ajunge la dobândirea Duhului Sfânt și la cunoașterea adevărată. Biserica s-a îndepărtat de la această realitate a primelor generații, s-a ajuns astăzi să fie considerat normal ca să trăiască creștinii asemenea păgânilor, adică pentru câștigurile și desfătările lumești trecătoare.

În concluzie, este cazul să înțelegem că nu poate apărea iubirea față de Dumnezeu și față de semeni doar din gânduri pozitive și vorbe răsunătoare ci din fapte, din omorârea omului nostru lumesc ceas de ceas și clipă de clipă și că iubirea trebuie să se nască din cunoaștere, nu invers. Iubirea ca idee este o filozofie ce pare înaltă dar totodată o piedică în calea ajungerii la cunoașterea adevărată. Deci pașii sunt aceștia: lepădarea de lume și de sine --> dobândirea cunoștinței --> iubirea născută spontan. Se vede din aceasta că iubirea nu este o poruncă, ci o stare la care vom ajunge dacă trăim corect. Cele două porunci de iubire a Domnului și a aproapelui sunt altceva, așa cum am arătat mai sus.