O lume a departelui nostru

[I.Calin]

“Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi - mi se spune - care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? (…) În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. 

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii. 

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută - şi care nu mai are ce face. (…) Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (…) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!” (“Scrisoare către Rafail” a apărut acum 42 de ani, în revista “Prodromos”, numărul 8-9 din 1968, editată în Germania şi în Franţa, şi cuprinde mesajul emoţionant al lui Constantin Noica adresat fiului său, în momentul în care Rafail s-a călugărit.
)

Citind acestea nu pot să nu mă întreb cum ne-am putut îndepărta atât de mult de noi înșine și nu mai dorim să ne rupem de realitatea „departelui” nostru. Oare mai putem să revenim în apropierea aproapelui, care, deși aproape, este atât de departe? Iubește și fă ceea ce vrei. Omul ca ființă care jubilează și se bucură fără a face ceea ce vrea...

Iubirea creștină accentuează diferențele personale, menține indivizii ca personalități diferite, adică nu urmărește contopirea pasională de tip spectacol și sentimente declamate telenovelistic. Iubirea, astăzi, e privită ca o iubire conjuncturală bazată pe efemeritatea relațiilor care se consumă contractual, ca orice relație contractuală specifică economiei de consum.

Paradoxal este că oamenii, cică, își doresc o iubire veșnică sau pentru întemeierea unei familii. Nu cred că nu doresc aceasta, dar, probabil, că se mint cu seninătate, fiindcă orice relație actuală întemeiată pasional se uzează destul de repede și fiindcă „contopirea” gratuită dintre cele două persoane este fragilă și ține seamă cu precădere de aspectele accidentale ale personalităților lor, adică aspectul fizic și însușirile biologice.