Pierderea credintei la vreme de necazuri

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de zoridezi

Daca cineva spune ca nu mai crede in Dumnezeu, la nervi, la o sminteala, etc., e pacat mare?

Păcat este. De fapt, sunt două păcate: 1) nervii şi sminteala şi 2) apostazia
Pe de altă parte, numai Dumnezeu ştie dacă este păcat mare sau mai mic (personal înclin să cred că este păcat mare). Nu numai materia păcatului contează (iar aici este, evident, materie gravă: apostazia e păcat teologic), dar mai contează enorm şi intenţia şi gradul de deliberare, iar într-o anumită măsură contează şi circumstanţele. Discuţia pe această temă s-a purtat încă din primele decenii ale Bisericii, când nu toţi au fost martiri, ci au fost unii creştini care, sub tortură sau numai sub ameninţarea ei, s-au lepădat de Cristos. Biserica a stabilit atunci că ne putem ruga pentru ei, semn că există speranţă pentru ei.

Mai exista cale de intoarcere?

Întotdeauna, cât timp omul mai respiră în trup.

Am inteles ca asta se numeste lepadare de credinta si ca nu mai poti face nimic.

Remediul păcatului este spovada. Duhovnicul va stabili dacă poate da absolvirea sau este nevoie de măsuri suplimentare, cum ar fi dezlegarea arhierească. Absolvirea înseamnă restaurarea stării de graţie cu o stare asemănătoare sufletului ca cea de după Botez.

Si mai vreau sa va intreb ceva: de ce Dumnezeu da uneori ispite peste puterea omului?

Mai întâi, numai într-o minoritate de cazuri ispitele vin de la Dumnezeu: sunt "tentaţiile probatorii", aşa cum a fost cazul cu Iov. În marea majoritate a cazurilor, ispitele vin de la Ispititorul, care este diavolul. Desigur, cu acordul lui Dumnezeu. Trebuie să deosebim între voinţa comisivă a lui Dumnezeu şi voinţa permisivă a lui Dumnezeu.

Într-adevăr, diavolului nu îi este permis (în actuala fază istorică a lumii) să tenteze cu ispite irezistibile. Motivul pentru care unori pare că aşa este e puţina noastră credinţă şi iubire de Domnul şi dorinţă de a Îl urma în ceea ce a făcut sau ar face. De câte ori suferim, să ne gândim la suferinţa de neînchipuit a lui Cristos. Să ne gândim la suferinţele martorilor (martirilor) Săi. Şi mai ales, să ne gândim la cât a suferit şi suferă Cristos din cauză că noi L-am răstignit pe El. Nu ar fi suferit deloc dacă noi, cu păcatele noastre, nu i-am fi provocat această suferinţă.

Oare Dumnezeu in atotputernicia Lui nu STIE ca omul o va lua pe carari gresite?

Ba da, Dumnezeu, în preştiinţa Sa, ştie cine se va mântui şi cine nu. Există numeroase pasaje biblice despre asta (acelea pe care rătăciţii protestanţi le consideră a însemna predestinare). Numai că liberul arbitru nu îi este luat omului, nici chiar nebunilor. Ei pot alege până la sfârşitul timpului de probă care este viaţa în trup.

Ma iertati ca va pun asemenea intrebari, sunt niste nedumeriri personale, la care eu nu gasesc raspunsul....

Sunt întrebări grele, pe care poate că ni le-am pus toţi la un moment dat. Dar nu toate întrebările vin de la Dumnezeu.
Sus inima !