Ce este Harul ,mai pe inteles?

[Traditie1]

Prin har se înteleg lucrarile lui Dumnezeu realizate asupra credinciosilor, atât prin Sfintele Taine cât si actiune nemijlocita individuala asupra fiecaruia. Harul nu este o proprietate transmisa omului ci o actiune a lui Dumnezeu. Harul personal este o calauza si învatator al credinciosului dar dupa cum spune Sf. Siluan sunt rare sufletele ale caror Calauza este Domnul (pentru ca sunt rari oamenii ce se încredinteaza pe ei însisi total lui Dumnezeu).

De asemeni har mai sunt numite si experientele vederii Luminii necreate.



Din cunostintele mele, despre harul individual cel mai mult si mai explicit a vorbit Sf. Siluan (selectii din capitolul dedicat Harului):

Despre har


N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr înce­pător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi tru­pul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos.
Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu şti­am că este Duh Sfânt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.
O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.
Domnul spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 19]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna desă­vârşită.
Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfânt şi în Du­hul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm ha­rul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dum­nezeu pentru toate întristările.
Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El 1-a primit cu mi-lostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e foarte milostiv, sme­rit şi blând. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.
Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.
Şi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi atunci el se gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pen­tru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decât pe Domnul”. Iubirea Domnului e atât de arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu do­rind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.
Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secun­dă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei? „Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înăl­ţat la cer?”
Nu putem înţelege aceasta.
Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia su­fletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât, încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubi­rea lui Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv 1-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-1 sufăr şi mor!”. Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.
................
Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai tânjeşte după cele cereşti, pentru că împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi îl caută pe Domnul.
Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăseşte din nou, numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.
Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare şi, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăra­tul, tatăl Iui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un co­dru sălbatic şi des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu putere după mama sa.
Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul atunci când pierde harul.
.............
Cocoşul de la ţară trăieşte într-o mică ogradă mulţumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe ţări, a văzut pă­duri şi câmpii, râuri şi munţi, mări şi oraşe; dacă însă îi tai aripile şi-1 pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda de la ţară, cât de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stâncile pustii!
Aşa şi sufletul, când este părăsit de harul pe care 1-a cunoscut, e nemângâiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.
Domnul „nu ne-a lăsat orfani”, ca o mamă iubitoare care nu-şi lasă orfani copiii, ci ne-a dat Mângâietor pe Du­hul Sfânt [In 14,16-18] şi El ne atrage nesăturat să iubim pe Dumnezeu şi să tânjim după El, şi cu lacrimi îl caut ziua şi noaptea.
O, cât de rău îi este sufletului când pierde harul şi în-drăznirea; atunci în plânsul inimii strigă după Dumnezeu: „Când voi vedea iarăşi pe Domnul şi mă voi desfăta de pa­cea şi iubirea Lui?”
..........
Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alege- rea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.
............
Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.
Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toa­te: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.
...........
Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Mai­ca Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor.
.............
Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mân­drie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă de­şartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înă­untru e gol [Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelun­gată luptă pentru a o birui. în mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hris-tos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.
Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. în lupta noas­tră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu gri­jă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dum­nezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.
Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pen­tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iu­besc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Du­hului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.
.........
http://sfantulioancelnou.trei.ro/car...#_Toc411864249