Ganduri...

[patinina34]

Lăsaţi copiii să vină la mine!

Cuvânt către părinţi

Copilul, dar al lui Dumnezeu

„Adevărat, adevărat zic vouă, că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi în­ tris­ ta, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.
Femeia, când e să nască, se întristează, fiind­ că a so­ sit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume“ (Ioan 16-20, 21).
Mari sunt durerile femeii care naşte, dar mari sunt şi durerile de ani şi ani ale părinţilor care vor să îşi creas­ că fiii şi fiicele în dreapta credinţă, în această lume plină de pă­ cat.
Ne-am dori poate să trăim într-o lume fără durere, fără griji, fără necazuri. Dumnezeu Însuşi a dat omului această posibilitate. Dar părintele neamului omenesc, Adam, a refuzat aceasta, ale­ gând calea neascultării. Şi a fost alungat din rai.
Dumnezeu a rânduit ridicarea noastră din pă­ cat prin jertfa Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Şi ni s-a arătat calea cea îngustă a mântuirii, pe care trebuie să înfruntăm atâtea şi atâtea greutăţi.
Poate că cea mai mare durere a unui părinte este cea legată de copiii săi. El suferă ori de câte ori ei se îmbolnăvesc, ori de câte ori cad în păcat sau ori de câte ori el nu reuşeşte să le fie alături. Dar dacă se ocu­ pă cu grijă de creşterea lor, dacă cere ajutorul lui Dumnezeu pentru aceasta, bucuria lui va fi mare atun­ ci când va vedea că eforturile sale au avut rost, că aşteptările i-au fost împlinite.
Cuvântul c㠄femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iu­ bi­ re şi în sfinţenie“ (I Tim.2,15) este înţeles astăzi ca un îndemn adresat femeii de a face cât mai mulţi co­ pii. Dar naşterea de prunci este mântuitoare numai în măsura în care implică şi jertfa pentru creşterea trupească şi sufletească a copiilor, numai în măsura în care aceştia primesc o educaţie creştinească.
Nu doar femeile sunt cele care se mântuiesc prin jertfa creşterii copiilor. Înainte ele stăteau a­ casă şi se în­ grijeau numai de copii şi de treburile gospodăriei. În zilele noastre, când majoritatea femeilor au serviciu, o mare parte din responsabilitatea educării copi­ i­ lor revine bărbaţilor. De aceea putem spune că amân­ doi soţii se mântuiesc prin creşterea copiilor, aceste minunate daruri cu care Dumnezeu a binecuvântat familia.
Este foarte important pentru părinţii binecre­ din­ cioşi să aibă întipărit în inimile lor adevărul că un co­ pil este o binecuvântare de la Dumnezeu. Atunci când înţelegem aceasta, ochii noştri parcă se deschid şi vedem o altă lume, parcă primim aripi, primim noi puteri. Nu este vorba doar de o simplă atitudine optimistă. E vorba de asumarea unui alt mod de percepere a existenţei.
Este foarte greu pentru părinţii care nu caută pre­ zen­ ţa lui Dumnezeu în vieţile lor să vadă în copil un semn al acestei prezenţe. De aceea, venirea pe lume a unui copil, şi mai ales a primului copil, este mo­ men­ tul potrivit ca părinţii să cugete cu luare-aminte la Dumnezeu, punând cărămizi pentru propria lor zidire duhovnicească. Pentru că nu poţi fi părinte în adevăratul sens al cuvântului decât dacă îţi creşti co­ pilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc.
Copiii învaţă adevărul despre trăirea în harul lui Dumnezeu în familiile lor. Părinţii care nu trăiesc în acest har nu vor putea să-i înveţe pe copiii lor cum să dobândească o credinţă vie.
Poate un sculptor să trateze bolnavii? Poate un doctor să sculpteze? Numai dacă au fost învă­ ţaţi. Un doctor poate să înveţe sculptura, aşa cum un sculptor poate să înveţe medicina. Dar fiecare părinte nu nu­ mai că poate, ci şi trebuie să înveţe să fie părinte.
A fi un bun părinte este o artă, cum o artă este a fi un bun doctor. Este greşit a considera că dacă părin­ ţii au făcut un copil primesc automat şi iscusinţa de a fi buni părinţi, buni educatori.
Cuvântul că mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă şi mulţi dintre cei de pe urmă vor fi întâi se poate apli­ ca şi în acest caz. Mulţi dintre cei care erau mai pri­ cepuţi decât alţii în creşterea copiilor, dar nu au fo­ losit această înzestrare, au fost lăsaţi în urmă de cei care, ştiindu-şi nepriceperea, au alergat la Dumnezeu pentru ajutor, nevoindu-se să devină buni educatori.
A fi părinte nu este o meserie pe care o înveţi vrei nu vrei. A fi părinte este într-un fel asemă­ nător cu a fi preot: e ascultarea unei vocaţii, e răs­ punsul la che­ ma­ rea Celui de Sus. Pentru că majoritatea oamenilor maturi sunt părinţi, ei privesc acest fapt ca pe ceva nor­ mal, „firesc“, neieşit din comun, şi trec cu vede­ rea măreţia şi gravitatea acestui eveniment.
Cât sunt micuţi, copiii au pe chipurile lor o cu­ ră­ ţie îngerească. Chiar şi părinţii mai puţin cre­ dincioşi observă: „parcă ar fi nişte îngeraşi. Mare dar am pri­ mit de la Dumnezeu“. Greu este să nu te laşi biruit de nevinovăţia, de gingăşia şi de frumuseţea lor. Co­ piii sunt nişte flori; nu este de ajuns doar să ne desfă­ tăm de mireasma lor, ci e bine să ne umplem suflete­ le de această mireasmă. Copiii sunt raze de soare care răsar peste vieţile uneori foarte fră­ mântate ale părinţilor.
Când copilul nu mai este privit ca un dar de la Dum­ nezeu, ci ca o povară, familia ajunge într-un mo­ ment de mare încercare duhovnicească. Aceas­ ta se întâmplă şi când acest dar este primit doar cu bu­ cu­ rie infantilă, ca o jucărie, fără responsabi­ litate, fără asumarea greutăţilor.
Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care tre­ bu­ ie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult.
Este o mare diferenţă între un copil zămislit din pă­ rinţi care duc o viaţă curată, care s-au îm­ părtăşit de Taina Sfintei Cununii, ale căror trupuri sunt temple ale Duhului Sfânt, şi un copil zămislit din părinţi care duc o viaţă dezordonată, plină de patimi. În cel de-al doilea caz nu numai că pruncul zămislit va pu­ tea moşteni biologic anumite înclinări spre păcat, ci chiar sufletul lui va fi afectat.
Cum este afectat şi un copil ai cărui frăţiori mai mari nu au apucat să se nască, fiind avortaţi. Pân­ te­ ce­ le unei mame care şi-a ucis copilul (vina fiind nu nu­ mai a ei, ci şi a tatălui care a vrut aceasta) nu poa­ te fi ca acela al unei mame care a adus pe lume co­ piii pe care i-a zămislit (şi oare cum vor sta la Înfri­ co­ şătoarea Judecată în faţa Celui ce a zis: „Lăsaţi co­ piii să vină la Mine…“, părinţii care au curmat vie­ ţile pruncilor lor?).
Copilul este copil din momentul concepţiei. „Edu­­ caţia“ lui începe din acel moment. Câtă vreme stă în pântecele mamei i se transmit toate emoţiile şi fră­ mân­ tările mai intense ale acesteia. Şi pecetea lor va fi foarte greu de şters în timp.
Părinţii sunt responsabili pentru ceea ce i se transmite copilului în perioada intrauterină: pace sau tulburare, dragoste sau ură. Şi ura e ca un cuţit înfipt în inima pruncului. Totuşi, nu există afecţiune a copilului, tru­ pească sau sufletească, care prin rugăciuni că­ tre Dumnezeul Îndurărilor să nu poată fi vindecată.
Mântuitorul, Care a zis: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“, să ne ajute, pe noi şi pe copiii noştri, să ducem o viaţă curată, pentru a ne desfăta în ceruri de bunătăţile pe care Le-a pre­ gătit celor ce ascultă şi împlinesc po­ run­ cile Sale.