Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]71[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Botezul Domnului [/SIZE]
[SIZE=3](6 Ianuarie)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 3, 13-17)[/SIZE]

13. Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan ca să se boteze de la dânsul. 14. Iar Ioan oprea pe El, zicând: eu trebuie să mă botez de la Tine, şi Tu vii la mine; 15. Şi răspunzând Iisus a zis către dânsul: lasă acum, că aşa se cade nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat pe El. 16. Şi botezându-se Iisus, a ieşit îndată din apă, şi iată i s-au deschis lui cerurile, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumb, şi venind peste El. 17. Şi iată glas din ceruri zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit.


Împlinirea angajamentelor.
Curăţia intenţiei

1. Ajuns în vârstă de 30 de ani, Mântuitorul, ca om, după legile iudaice, avea majoratul şi, prin urmare, facultatea de-a păşi în public ca Învăţător – adevărat, şi El, ca şi Ioan, fără autorizarea sinedriului (Ioan 1, 19). Dar, înainte de a-Şi începe activitatea, El, ca om, face o serioasă pregătire. Aceasta constă din trei acte:
a) Botezul, în care Sfânta Treime mărturiseşte Mesianitatea Lui.
b) Alipirea aderenţilor de persoana Sa şi intrarea Sa în societate, în care El Însuşi Îşi dovedeşte Dumnezeirea (Ioan 1, 35; 2, 12).
c) Postul şi ispita, în care I se simbolizează misiunea.
Într-aceea Ioan Botezătorul se afla în plină activitate la Iordan (a se vedea cap. 60, Duminica înainte de Botezul Domnului). El spăla cu apă, boteza pe cei ce se pocăiau şi se angajau să nu mai păcătuiască, spre a putea primi cu vrednicie pe proorocitul şi mult aşteptatul Împărat Mesia.
Pe Mesia, al Cărui herald era, Ioan nu-L cunoştea. Lui i se dăduseră numai semnalmentele, după care poate să-L cunoască: „Peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste Dânsul, Acela este Care botează cu Duhul Sfânt“ (Iuda 1, 33).
2. Printre cei mulţi care vin la Ioan şi, „mărturisindu-şi păcatele“, iau angajament că-şi vor îndrepta viaţa morală, şi, deci, se botează – se arată un om, la părere, aproape tot aşa de sărman ca şi Ioan.
Acest om modest în faţa Căruia se oglindeşte blândeţe, vine şi El de-a dreptul la Ioan. El nu mărturiseşte nimic, căci fiind fără păcat, n-are ce mărturisi, ci cere simplu: să fie şi El botezat.
Asprul Ioan Îl priveşte, Îl priveşte cu interes şi... rămâne uimit. El, după semnalmentele primite, recunoaşte în noul venit pe Domnul său, pe Mesia. Noul venit era Iisus.
Când vede că Iisus cere serios să fie botezat, Ioan crede că doar Stăpânul său îl pune la probă şi I se opune.
Cum – Îi zice el –, Tu care n-ai trebuinţă să Te botezi, vii la mine, care nu sunt vrednic, nu să pun mâna asupra capului Tău, spre a Te boteza, dar nici asupra picioarelor Tale, spre a-ţi dezlega curelele încălţămintelor?! Eu am trebuinţă să mă botez, nu Tu; prin urmare, dacă ai venit aici, botează-mă Tu pe mine, că eu pe Tine n-am nici un titlu să Te botez.
Cam aşa-L întâmpină Ioan, neştiind ce intenţionează Iisus.
La împotrivirea lui Ioan, Iisus răspunde: „Lasă acum, că aşa este de cuviinţă să se împlinească toată dreptatea“. Era cu dreptul înaintea lui Dumnezeu ca Iisus, Dumnezeu-Omul, să se pună pe sine pildă vie de împlinirea angajamentului luat pildă la care omenirea să privească veşnic, ca la un ideal şi să tindă a-L imita.
Iisus, înainte de începerea activităţii Sale mesianice, cere Botezul nu pentru Sine, ci pentru noi. Ca toată lumea, ia şi Dânsul angajamentul că are să ducă o viaţă fără de păcate, sfântă. Şi, pentru întreaga lume şi pentru toate timpurile, El voieşte să Se stabilească de la început, ca exemplu de curăţenie a intenţiei cu care întreprinde activitatea Sa şi de conştiincioasa împlinire a angajamentului luat.
Spălarea prin Botez, pentru viitor, simboliza curăţenia intenţiilor Lui, curăţenie, pe care să o aibă toţi când se apucă de vreo lucrare. Angajamentul luat El l-a ţinut cu sfinţenie. În aceste două puncte, Iisus, la Botez, ni s-a dat ca model de imitat.
3. Cum intră alţii, intră şi Iisus în apele Iordanului şi primeşte Botezul de la Ioan. În momentul acela, mare şi sărbătoresc, se deschid cerurile şi Duhul Sfânt, întrupat ca porumbel, se vede planând asupra lui Iisus, iar, din înălţimea cerurilor, se aude glasul Tatălui ceresc zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit“.
Mulţimea adunată la Iordan, vede pe Sfântul Duh în chip de porumbel, aude glasul Tatălui şi, de la sine înţeles, se cuprinde de mirare, de frică şi de îngrijorare pentru cele ce vor să urmeze, şi cu respect se prosternă înaintea Măririi dumnezeieşti, care i s-a arătat.
Botezul lui Iisus, astfel săvârşit, nu avea numai însemnătatea pe care am arătat-o. Arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel şi a Tatălui prin glasul Său ceresc, constituie o mărturie, un Testimoniu pentru Iisus; anume că El nu este singur, nu este om simplu, ci este şi Dumnezeu: este Fiul Celui care a grăit din înălţimea cerurilor şi este una cu Acela Care, spre a fi putut să fie văzut, a planat asupră-I ca un porumbel. Cu acest prilej înaintea mulţimii, îngrămădite la Iordan în jurul lui Ioan, se arată Sfânta Treime, ca cea mai convingătoare dovadă că mântuirea omenirii s-a apropiat. Scopul era ca, aceia care asistă la acest eveniment epocal, care aud şi văd ce se petrece, să se convingă şi să convingă şi pe alţii, că Iisus este un adevărat Mesia cel proorocit. Această arătare a fost ultima, dar cea mai importantă şi mai convingătoare învăţătură de pregătire pentru poporul cel ales spre primirea lui Mesia Cel aşteptat, acum sosit şi mărturisit în persoana lui Iisus.
De aici arătarea aceasta mai are încă un înţeles: să nu lase nici cel mai mic pretext de scuză pentru evreii care, în orbirea şi în îndărătnicia lor, nu vor primi pe Iisus, şi ca astfel osânda lor să fie deplin motivată.
Dacă Iisus, până a nu-Şi începe activitatea Sa mântuitoare, S-a plecat înaintea lui Ioan, s-a umilit; dacă El S-a botezat în apele Iordanului, manifestând, prin aceasta intenţia cea bună, cu care întreprinde lucrarea Sa; şi dacă, în faţa lumii şi a lui Dumnezeu a luat un angajament pe care l-a împlinit cu sfinţenie – dacă le-a făcut toate acestea, le-a făcut ca să ne dea învăţătură.
a) Angajamentele pe care le luăm să le împlinim cu orice preţ. Noi, peste tot, luăm uşor angajamente şi tot aşa de uşor unii le şi uităm. Cu deosebire luăm angajamente, la Sfânta Taină a Pocăinţei, că ne vom îndrepta viaţa, abţinându-ne de la repetarea păcatelor mărturisite. Aceste angajamente, călcate de noi sunt pedepsite şi în lumea aceasta, prin urmările fireşti ale păcatelor şi ale viciilor şi, mai ales, după moarte. Deci, decât să luăm angajamente numai de formă, mai bine să nu luăm deloc, mai bine să nu primim cu nevrednicie Sfânta Taină a Pocăinţei şi a Cuminecăturii.
Dar şi în viaţa socială angajamentul luat obligă la împlinirea lui. Cel ce nu se ţine de angajament e considerat ca om neserios, necinstit, gata să înşele şi să comită orice fapte rele. Într-un astfel de om lumea nu mai are încredere, şi urmările sunt uşor de prevăzut.
Preotul, ca educator al poporului, trebuie să fie pentru fiii săi sufleteşti model de imitat, şi, prin cuvânt, un neadormit povăţuitor la ţinerea cuvântului dat, ştiind vorba poporului: pe unde iese cuvântul, pe acolo iese şi sufletul.
b) Orice lucrare întreprindem, noi trebuie să o începem umilindu-ne înaintea lui Dumnezeu, al Cărui ajutor să-L cerem din toată inima. Dar lucrarea, oricare ar fi ea, trebuie să o întreprindem cu gând bun: înainte de a o începe, să ne spălăm de toate gândurile rele de a strica aproapelui. Orice lucrare a noastră încât s-ar referi la alţii, trebuie să fie spre binele, nu spre răul lor, cum trebuie să fie spre binele nu spre răul nostru.