Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]25[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a IX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 14, 22-34)[/SIZE]

22. Şi îndată a silit Iisus pe Învăţăceii săi să intre în corabie, şi să meargă înaintea lui de cea parte, până când va da drumul popoarelor. 23. Şi dând drumul popoarelor, s-a suit în munte singur să se roage, şi făcându-se seară, era singur acolo. 24. Iar corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, că era potrivnic vântul. 25. Iară într-a patra strajă de noapte, a mers la dânşii Iisus, umblând pe mare. 26. Şi văzându-L pe El învăţăceii umblând pe mare, s-au tulburat zicând, că nălucă este, şi de frică au strigat. 27. Iar Iisus îndată a grăit lor, zicând, cutezaţi: eu sunt, nu vă temeţi. 28. Iar Petru răspunzând, a zis lui: Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la tine pe apă. 29. Iar el a zis, vino. Şi ieşind Petru din luntre, umbla pe apă, ca să vie la Iisus. 30. Iar văzând vânt tare, s-a temut, şi începând a se afunda a strigat, zicând: Doamne mântuieşte-mă. 31. Şi îndată întinzând Iisus mâna, l-a apucat pe el, şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit. 32. Şi intrând ei în corabie, a stătut vântul. 33. Iar cei ce erau în corabie, venind s-au închinat lui zicând: cu adevărat fiul lui Dumnezeu eşti. 34. Şi trecând au venit în pământul Ghenizaretului.


Încrederea în ajutorul dumnezeiesc şi
în forţele proprii

1. Minunea ne-o descrie şi Ioan la 6, 14-21, cu următoarele întregiri şi lămuriri:
a) în vs. 15 ne arată mai de aproape motivul pentru care Mântuitorul se desparte repede de popor: „ Iară Iisus, cunoscând că vor să vie şi să-L răpească, ca să-L facă Împărat, s-a dus iarăşi în munte numai însuşi singur“;
b) pe când corabia era în pericol, ea făcuse cam 25-30 de stadii (vs. 19), deci cam jumătate calea; atunci, când Iisus a dat mâna lui Petru şi s-a liniştit marea şi vântul;
c) corabia, din mijlocul mării, într-un moment a parcurs distanţa până la ţărm, de 30-35 stadii sau 6-7 km (vs. 21).
2. Straja. Spre a asigura castrele şi oraşele împotriva surprinderilor nocturne ale duşmanilor, la israieliteni era încă din vechime organizată vegherea prin străjeri sau santinele, care, pentru a nu se prea obosi şi a fi cuprinşi de somn, se schimbau din 4 în 4 ceasuri. Aceste vegheri se numeau străji. Erau trei străji: straja întâia, de la ora 6-10, numită straja de seară; straja a doua, straja de mijloc, de la ora 10-2 şi a treia, numită şi straja dimineţii, de la ora 2-6. Romanii însă aveau timpul nopţii împărţit în 4 străji sau vigilii, de câte 3 ore: straja întâia de la ora 6-9; a doua de la ora 9-12; a treia de la ora 12-3 şi a patra de la ora 3-6 dimineaţa. Sub stăpânirea romană această împărţire de timp se introduse şi în Palestina.
Stadii-stadium – o măsură de lungime, având 600 urme greceşti sau 625 urme romane, – a opta parte din un mil roman, sau 19227 m.
3. Văzând minunea săvârşită în beneficiul lor, gloatele îşi închipuiesc că, dacă Iisus le-ar fi Împărat, El nu numai că nu le-ar mai cere biruri şi nu le-ar impune sarcini şi greutăţi, dar le-ar da şi hrana necesară, aşa că ele n-ar mai avea nici o grijă să mai lucreze şi să câştige. Ele se hotărăsc deci să ia cu forţa pe Iisus, să-L ducă la Ierusalim şi să-L instaleze acolo Împărat.
Această pornire nechibzuită ar fi grăbit catastrofa, moartea lui Iisus, căci inamicii Lui L-ar fi declarat revoluţionar, solidar cu gloatele şi cap al acestora, şi întreg planul dumnezeiesc ar fi fost zădărnicit. Jertfirea Lui însă nu putea să atârne de pornirea gloatelor şi de dorinţa inamicilor Săi, ci de la voinţa Sa proprie, identică cu a lui Dumnezeu-Tatăl. El merge la moarte de bunăvoie, şi merge atunci când voieşte El, când găseşte El, că „a sosit ceasul“. Adevărat, tot gloatele ignorante şi josnice îl vor conduce în triumf la Ierusalim şi-I vor provoca răstignirea strigând: să se răstignească, dar nu acum, ci peste un an. De aceea Mântuitorul Se retrage în singurătate, trimiţând pe Învăţăcei să treacă lacul cu corabia şi lăsând mulţimea să se împrăştie.
Pe când furtuna era mai cumplită şi corabia mai primejduită în mijlocul mării, Iisus Se arată umblând pe apă, ca pe uscat şi, la glasul Lui, se linişteşte şi vântul şi marea, şi, la voinţa Lui, dispare distanţa de 6-7 km ce era între corabie şi între ţărmuri. Lui I se supune timpul, căci cel puţin 1 1/2 oră era trebuinţă pentru călătoria de la mijlocul mării până la mal.
Iisus învăţase în teorie că Lui Îi stau la dispoziţie puterile cereşti (Ioan 1, 51), legile naturii, pe care El le stabilise, ca Dumnezeu, şi că prin urmare, El este mai presus de timp şi de spaţiu. Şi teoria o confirmă, o învederează, arătând prin faptă concretă, văzută de lume că: El nu este supus legilor naturii, nu se cufundă în apă, deasupra căreia El umblă, ca pe uscat; că El n-are nevoie nici de timp nici de spaţiu, fiind Domnul lor, dispunând de ele după buna Sa plăcere.
4. Dar atunci, când El se descoperă Învăţăceilor Săi încurajându-i, Petru sare în mare plin de încredere, că, la porunca şi cu ajutorul Mântuitorului, va înfrunta biruitor valurile mării (vs. 19). Şi, câtă vreme încrederea îl conduce, Petru merge cu succes, trecând peste valuri. Dar în momentul în care, văzând valurile mari că vin asupra lui, se înspăimântă şi-şi pierde încrederea, el şi începe a se cufunda. Cufundarea şi primejdia înecării este numai urmarea neîncrederii în puterile sale şi în ajutorul dumnezeiesc nevăzut. Această neîncredere o şi mustră Iisus: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“.
Episodul cu Petru este o învăţătură pentru Apostoli. Cariera lor apostolică are să fie o continuă luptă cu valurile înfuriate ale marii ignoranţe şi a răutăţii. Aceia care vor avea încredere în forţele lor şi în ajutorul dumnezeiesc, vor rămânea stânci neclintite de valurile mării; marea se va linişti şi ei vor umbla peste ea: vor cuceri lumea contrară lor, o vor aduce la picioarele lui Iisus Hristos, ca să primească numele Lui. Aceia însă, care îşi vor pierde încrederea, vor dispărea între valuri, fără să lase vreo urmă după sine.
Învăţătura nu este dată numai Apostolilor de pe vremea Mântuitorului, ci tuturor urmaşilor Lui, tuturor preoţilor. Şi preoţii au să lupte din greu cu valurile ignoranţei, ale răutăţii şi ale perversităţii; şi ei sunt supuşi adeseori la grele încercări.
Dacă un preot, la greutăţile ce întâmpină, se descurajează, nu se încrede în destoinicia sa şi în ajutorul dumnezeiesc, că va izbuti să lumineze pe cei ignoranţi şi să îndrepteze pe cei căzuţi – acel preot n-are să facă vreo ispravă; el se pierde, se îneacă în valurile lumii, rămânând învins, în loc să fie învingător, după cum îi este menirea. Acel preot nu alungă întunericul intelectual şi moral, ci e copleşit de întuneric. Şi deci: cum Iisus adeseori se retrăgea în singurătate şi se ruga Tatălui, şi prin rugăciune dobândea o nouă forţă şi nouă încredere în Sine: aşa preotul, fără preget şi cu deosebire în faţa momentelor grele, să se retragă în liniştea Sfântului Altar şi să se roage cu osârdie, ca Dumnezeu să-i inspire putere şi încredere, spre a putea învinge greutăţile ce îi stau înainte. Şi, cu cât vede că greutăţile sunt mai mari şi mai anevoie de înlăturat, cu atât să-şi încordeze puterile mai mult, cu atât să pună mai multă energie şi stăruinţă, însoţită de încrederea în ajutorul Celui de sus. Mai curând ori mai târziu, biruinţa va fi a lui. Şi cu cât vor fi mai mari greutăţile înlăturate, cu atât şi meritul lui va fi mai mare.
Dar învăţătura nu se referă numai la preot, ci la fiecare om. Fiecare om, pe terenul moral are să lupte cu „marea vieţii, înălţată de viforul ispitelor“. Dacă omul are încredere că poate învinge acest vifor, că se poate stăpâni, el luptă contra poftelor şi a pasiunilor şi le învinge; devine şi rămâne om virtuos. Dacă însă n-are încredere, ci se lasă în voia valurilor, se lasă desfrâului, devine vicios, spre ruina sa morală şi materială.
Învăţătura din episodul de mai sus are însă o extensiune mult mai mare: ea se referă la orice întreprindere omenească. Cel ce n-are încredere în sine, când începe o lucrare, adică nu crede el însuşi că o va termina, acela să fie sigur că nici nu o va isprăvi. Încrederea în puterile proprii este o forţă, cu care nimic nu se poate asemăna, şi care cu nimic nu se poate înlocui. Cea mai vitează armată, condusă de cel mai abil general, dacă şi-a pierdut încrederea în sine, nădejdea că va birui, s-a demoralizat, – se poate considera ca şi învinsă, pierdută.