Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 52

Întru sfîrşit, pentru maelet, al priceperii lui David.

Teodotion a tălmăcit acest „pentru maelet” zicînd: „pentru dănţuire”, Simmah: „horă”, iar Achila: „pentru dans”. Psalmul are aceeaşi înţelegere cu cel trecut, de asemenea şi cu cel de al 13-lea. Pricina lor este una: amîndouă mustră hulirea lui Senaherim şi a lui Rampsak şi mai-nainte vestesc pieirea ce s-a făcut necredincioşilor. De aceea a şi avut deasupra-scrierea „de dănţuire”, pe care cu adevărat au făcut-o cei ce s-au mîntuit şi L-au lăudat pe Dumnezeu. Şi este adăugat „întru sfîrşit” fiindcă proorocia a luat sfîrşit cîtăva vreme mai pe urmă. Şi ascultaţi ce zice Proorocul:
Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!
Că hulitorul şi-a pornit limba nu numai împotriva celor ce se numesc dumnezei, dar nu sînt, ci şi împotriva Celui ce este cu adevărat, zicînd: „Au doară au putut dumnezeii neamurilor să-şi izbăvească ţara lor din mîna mea?” Arătat este că n-au putut, căci cum ar fi putut ei, fiind nimic? „Va izbăvi Domnul Ierusalimul?” Caută - o prea-nelegiuitule! - spre cîtă înălţime ţi-ai înălţat limba cuvîntului tău. Aspru îţi va fi ţie a azvîrli cu piciorul împotriva boldului. „Unde este dumnezeul lui Emat? Şi unde - dumnezeul lui Arfad? Şi unde este dumnezeul cetăţii Samaria?” Aceia ce se numesc dumnezei de către cei nebuni şi fără de minte au dat şi ei mai pe urmă oarecare pricină pierzătorului (Îngerului).
2 Stricatu-s-au şi urîţi s-au făcut întru fărădelegi,
Zice: Pricinuitoare a păgînătăţii este viaţa fără de lege, că - lucrînd fără frică toate răutăţile - nelegiuiţii nu voiesc a lua în minte pe Dumnezeu, Cel ce îi priveşte de sus, ci ei s-au încredinţat pe sine că nimeni nu stă peste cîrmele zidirii.
nu este cel ce face bunătate.
Toţi - zice - au iubit răutatea Asirienior „şi se nebunesc a le crede pe ale acelora, ori în care locuri ar fi, sau vrednicii sau trepte, negîndind că”:
3 Dumnezeu din cer a căutat peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu.
Însă Dumnezeu - Cel ce este necrezut la dînşii, „Cel ce locuieşte întru cele înalte şi priveşte peste cele smerite” - a voit să facă cercare a celor ce se lucrează.
4 Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut,
Adică „toţi cei ce se ţin de socoteala cea întocmai şi aceeaşi.”
nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul.
Pe toţi - zice - i-a aflat abătîndu-se din calea cea dreaptă şi îmbrăţişînd tot felul de răutăţi.
5 Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea,
„Ce vor cunoaşte? Că Domnul Dumnezeu va izbîndi. Şi cine sînt aceştia? I-a spus prin cele de aici înainte”:
cei ce mănîncă pe norodul meu întru mîncare de pîine?
„Cei necredincioşi adică. Şi arată boala lor mai descoperit, căci a zis”:
6 Pe Dumnezeu nu L-au chemat.
Dar cei ce se ispitesc a-l cheltui pe norodul meu ca pe pîine şi Îl defaimă pe Dumnezeu purtătorul de grijă vor afla prin cercare paguba pricinuită din nedreptate.
Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică.
Îi voi face pe dînşii - zice Domnul - să fie cutremuraţi şi mîhniţi de cei ce îi înfricoşează nearătîndu-se, aducîndu-se nevăzut asupra lor pedeapsa. Şi prin aceasta însemnează rana adusă asupra lor de Înger.
Că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor. Ruşinatu-s-au, că Dumnezeu i-a defăimat pe dînşii.
Achila şi Simmah au tălmăcit aşa acest „a risipit oasele celor ce plac oamenilor”: „Dumnezeu a risipit oasele celor ce s-au tăbărît împrejurul tău, că asupra lor a venit hotărîrea aducătoare de moarte şi atot-pierzătoare şi i-a pierdut pe toţi într-o scurtă clipeală de vreme. Că asta înseamnă acest «ruşinatu-s-au, că Dumnezeu i-a defăimat pe dînşii».” De aceea zicea: „Se vor teme de frică unde nu este frică”, pentru că Dumnezeu, Cel hulit de dînşii cu nedreptate, i-a dat pierzării, văzîndu-i tăbărîţi lîngă cetatea Lui; şi, după ce i-a pus pe dînşii înainte spre mîncare păsărilor şi fiarelor, a risipit şi oasele lor.
Şi nu ar fi greşit cineva de l-ar fi numit linguşitor pe Rampsak, căci, deşi răsărise din Evrei, el a slobozit împotriva Dumnezeului tuturor cuvinte hulitoare, socotind cu aceasta că slujeşte şi face hatîr Asirienilor. „Precum şi oarecare, lăsînd pe Dumnezeu, de Dînsul s-a părăsit - ca Iulian Apostatul zic, lepădătorul de Dumnezeu, care a împărăţit în vremea noastră.”[COLOR=#800080][1][/COLOR]
7 Cine va da din Sion mîntuire lui Israil?
Zice: Cel ce ne-a dăruit această biruinţă să le dea mîntuire şi celor ce s-au făcut robi. Căci fuseseră robite şi strămutate cele zece seminţii şi, pe lîngă acestea, şi cetăţi multe de-ale Iudeii. Pentru aceea a şi adăugat:
Cînd va întoarce Dumnezeu robia norodului Său, bucura-se-va Iacov şi se va veseli Israil.
Atunci - zice - vom căpăta îndulcire şi veselie desăvîrşită, cînd îi vom vedea şi pe ceilalţi că au dobîndit întoarcerea din robie. Deci prin acestea ne învăţăm şi noi, după punerea de lege apostolească, a plînge cu cei ce plîng şi a ne bucura cu cei ce se bucură, şi aşa să cugetăm unii altora şi să socotim buna-norocire a aproapelui ca pe a noastră inimă bună.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Fericitul Teodorit aminteşte aici cumplita moarte a marelui vrăjmaş al lui Hristos, Iulian Paravatul („Apostatul”) (361-363).