Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]54[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 12, 1-18)[/SIZE]

1. Deci Iisus mai înainte de Paşti cu şase zile a venit în Betania, unde era Lazăr cel ce murise, pe care l-a înviat din morţi. 2. Şi au făcut lui acolo cină, şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu dânsul. 3. Iar Maria luând o litră de mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi a şters cu părul său picioarele lui, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. 4. Deci a zis unul din Învăţăceii lui, Iuda a lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe El. 5. Pentru ce acest mir nu s-a vândut cu trei sute de dinari, şi să se fi dat săracilor. 6. Şi a zis aceasta, nu pentru că doară de săraci, era grija lui, ci pentru că era fur, şi pungă avea, şi ce se punea într-însa, purta. 7. Şi a zis Iisus: las-o pe dânsa, spre ziua îngropării mele a făcut aceasta. 8. Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea. 9. Şi au înţeles popor mult din evrei, că acolo este, şi au venit, nu pentru Iisus numai, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care îl înviase din morţi. 10. Iar s-au sfătuit Arhiereii, ca şi pe Lazăr să-l omoare. 11. Căci mulţi pentru el mergeau din evrei şi credeau în Iisus. 12. Iar a doua zi popor mult, care venise la praznic, auzind, că venise Iisus în Ierusalim.; 13. Au luat stâlpări de finic, şi au ieşit întru întâmpinarea lui şi strigau: osana, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil. 14. Şi aflând Iisus un mânz de asină, a şezut pe el cum este scris. 15. Nu te teme fata Sionului, că iartă Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei. 16. Iar acestea nu le-au cunoscut Învăţăceii lui mai înainte, ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte, că aceste erau pentru El scrise, şi acestea I-au făcut Lui. 17. Deci mărturisea poporul care era cu El, când pe Lazăr l-a strigat din mormânt, şi l-a sculat din morţi. 18. Pentru aceea L-a şi întâmpinat poporul, că a auzit, că El făcuse această minune.


I. Cina din Betania. Maria şi Iuda
[SIZE=3](1-11)[/SIZE]

1. După învierea lui Lazăr evreii luaseră hotărâre formală să-L omoare pe Iisus (Ioan 11, 53). Ca moartea Lui să se întâmple, nu atunci când evreii vor voi, ci atunci, când Dumnezeu va binevoi, Mântuitorul se retrage din preajma Ierusalimului aproape de pustie, de unde cu şase zile înainte de Paşti, însoţit de Învăţăceii Săi, Se întoarce în Betania, la prietenul Său Lazăr, pe care-l înviase. Lazăr dă o cină în onoarea scumpului său oaspe. La această cină, la care, bineînţeles, iau parte şi Învăţăceii, Marta serveşte ea însăşi pe Iisus; iar Maria, luând o litră (327,45 gr.) de nard curat foarte preţios, o toarnă pe picioarele Lui, şi cu părul capului I le şterge.
2. La evrei, ca peste tot la Orientali, era obicei, ca oaspeţii, sosiţi pedeştri, să-şi spele picioarele la intrarea lor în casă, – atât spre a se curăţi, cât şi spre a se răcori. Pentru acest act erau anume servitori. La astfel de servitori face aluzie Ioan Botezătorul, când zice despre sine, că nu este vrednic să dezlege curelele încălţămintelor lui Iisus – spre a-I spăla picioarele.
Acum, venind Mântuitorul în casa prietenilor Săi, Maria, în nemărginita ei gratitudine pentru marele ei oaspete găseşte că e nedemn să-l trateze ca pe oamenii comuni. Ea nu îngăduie să se apropie de El servitorii casei, ci faţă ca El, cel mai potrivit loc al ei, ca doamnă a casei, este să ţină ea locul servitorilor. Deci, după ce Mântuitorul se aşează în casă, pe când sora ei Îl servea la masă, ea Îl serveşte spălându-I picioarele.
În locul apei, cu care se spală toată lumea, ea întrebuinţează cel mai preţios mir. În loc să-I şteargă picioarele cu un prosop sau ştergar obişnuit, ea I le şterge cu ce are o femeie mai preţios, cu podoaba capului ei, cu părul ei.
Astfel în procedura Mariei ni se arată cea mai înaltă şi cea mai nobilă dovadă de respect, de admiraţie şi de gratitudine pentru binefacerea primită de la Mântuitorul. Astfel, în faţa negrei ingratitudini a evreilor, ni se desemnează, ca o binefacere şi pentru noi, nobila faptă de nemărginită gratitudine a Mariei. Ea este binefăcătoare pentru noi însă mai vârtos ca exemplu, ca model de imitat; întocmai cum ingratitudinea Evreilor este şi ea un învăţământ pentru noi: să ne ferim de-a ne arăta nerecunoscători, să ne silim în tot chipul să răsplătim cu bine binefacerile primite.
3. Între Învăţăceii lui Iisus Hristos era însă unul, o notă discordantă, Iuda din Iscariot, un om avar, speculant, care era un fel de casier al societăţii Mântuitorului. El îşi împlinea misiunea de casier mai mult în beneficiul său particular, decât în cel comun. De acea Evanghelistul îl numeşte fur. „Fur era şi pungă avea“, şi ce intră pentru societate, el nu cheltuia în scopurile societăţii, ci păstra pentru sine: „purta“ într-însa, adică în pungă.
Acest Iuda, când vede ce calitate şi ce cantitate de mir a vărsat Maria pe picioarele lui Iisus, nu se poate stăpâni să nu dea expresie necazului său că i s-a luat prilejul de a face o însemnată economie pentru punga sa.
Auzind cuvintele lui Iuda, care răsunau ca o blasfemie, în acest locaş de pace, de armonie şi de iubire, Mântuitorul cu dumnezeiasca Sa blândeţe, ia în apărare fapta Mariei: „Lăsaţi-o...“.
Din cuvintele Mântuitorului vedem că Maria nu cumpărase anume pentru Dânsul mirul de nard, ci îl avea de mai înainte, şi-l păstrase anume pentru această ocazie. De când să-l fi avut, şi cu ce ocazie să-l fi cumpărat?
Răspunsul nu poate fi altul decât acela, că, murind Lazăr, ea cumpărase mirul ca să ungă pe fratele său. Întârziind însă Iisus cu venirea Sa, şi, la sosire, înviind pe Lazăr, ocazie pentru ungere cu acel mir n-a venit. Astfel mirul a rămas în casă, şi Maria „l-a păzit“, ca drept recunoştinţă, să-l utilizeze cu proxima vizită a Binefăcătorului ei, spre a-I arăta negrăita ei mulţumire.
Ea însă nu ştia că fapta ei serveşte drept semn, simbol pentru Mântuitorul: „Spre ziua îngropării mele l-a păzit“, ne spune El Însuşi. Uncţiunea aceasta simboliza pregătirea Lui spre moarte.
În loc să fie uns după moarte, Mântuitorul e uns înainte de moarte, încă fiind viu, ca un semn, că viu va fi şi după moarte, şi că, după moarte nu va putea fi uns, deoarece va învia înainte de-a ajunge Mironosiţele la mormânt ca să-L ungă.
4. Faţă cu gratitudinea, care ne e desemnată cu atâta frumuseţe, Evanghelistul (vs. 9-11) în vii culori ne înfăţişează ingratitudinea şi orbirea evreilor. El ne spune, că, auzind de cele întâmplate în Betania cu Lazăr, iudeilor, care îl văzuseră mort şi acum aud că este viu, vin în Betania, nu numai ca să vadă pe Iisus, dar vin, mai vârtos, ca să vadă pe Lazăr, şi să se convingă prin sine înşişi despre realitatea învierii lui.
Împrejurarea este zdrobitoare pentru farisei şi pentru cărturari: ea face ca lumea să le desconsidere autoritatea şi să simpatizeze cu Iisus, „Proorocul cel mare din Galileea“.
Aceasta este un pericol pentru ei, este moartea lor.
Din pricina lui Lazăr, care era cea mai incontestabilă dovadă vie despre Dumnezeirea lui Iisus, mulţi dintre iudei, chiar dintre farisei, crezură în Iisus. Spre a împiedica creşterea acestui curent, ei, fariseii şi cărturarii, în orbirea lor, hotărăsc să înlăture cu orice preţ această dovadă: „s-au sfătuit Arhiereii, ca şi pe Lazăr să-l omoare“.
Era deci hotărât ca să omoare pe Mântuitorul, dar să omoare şi pe Lazăr. Mântuitorul ştia această hotărâre.
Până acum, de câte ori evreii au încercat să-L omoare, Mântuitorul S-a dat la o parte din calea lor, fiindcă nu sosise ceasul Său. Acum, când ceasul a sosit, provocat de El Însuşi, acum, mai ales acum, când ar fi putut prea uşor să se pună în siguranţă, acum pleacă Mântuitorul de bună voie, ca să se predea în mâinile vrăjmaşilor Săi, care siliţi sunt să-L execute atunci când El voieşte, chiar împotriva planului lor.
Statornicia Mântuitorului în planul Său, de a mântui lumea cu propria Sa jertfire, este pentru noi o frumoasă pildă de învăţătură. Când ne hotărâm să facem binele, şi ştim că, de la binele pe care avem să-l facem, atârnă binele şi fericirea fraţilor noştri, să nu ne descurajăm în faţa niciunei greutăţi, ce ni s-ar opune, ci, stăruind, dacă ar fi trebuinţă, chiar şi viaţa să ne-o jertfim, pentru binele şi fericirea fraţilor noştri. În stăruinţa de a face binele înlăturând orice piedici, preotul trebuie să premeargă cu exemplul. Întru atât preotul este ostaşul lui Dumnezeu!