Psihologie - întrebări

[simpllu]

Ioane, în trecut te-ai îmbolnăvit din cauza compasiunii tale pentru pacienţi? În acea perioadă erai sau nu în Biserică? Necazul (boala) te-a adus în Biserică?

[ioan67]

M-am îmbolnăvit pentru că părinţii mei nu mă pregătiseră pentru moartea lor.
Nici pentru pierderea fiului meu nu mă pregătiseră.
Au venit toate odată, la pachet cu unele măgării ale unor invidioşi pilangii din breasla mea, precum şi cu divorţul de prima soţie, care era centrată pe profesie (un medic excepţional, într-adevăr) şi nu pe prunci şi familie.

Dar miezul bolii a fost, de fapt, necredinţa mea şi proasta legătură cu Biserica.
Dacă aş fi avut duhovnic, atunci, aş fi mers mai departe. Dar eram singur, cumplit de singur...
În fine, a trecut în mare parte.

Iar clienţii mei au fost, prin imensa lor diversitate şi patologie severă, oglinda nesfârşită a sufletului meu chinuit... Poate tocmai de aceea eu îi înţelegeam şi le făceam faţă, cu multă compasiune, în vreme ce alţii dădeau bir cu fugiţii.
Domnul voia să mă înţeleg, cumva, iar eu nu pricepeam atunci intenţia Lui... Eram atât de tânăr, de naiv...:) Copilăream, încă. (Nu că acum aş fi, vai, vreun mare bărbat!)

[ioan67]

În prealabil postat de simpllu

Necazul (boala) te-a adus în Biserică?

Dimpotrivă, bucuria!
Anume, bucuria Botezului...:) Am fost botezat în pruncie tocmai de preotul satului în casa căruia locuiesc azi...:)
Apoi am rămas în Biserică prin maica mea, mai întâi, prin bunica maternă, prin obiceiurile satului. Mama, îndeosebi, mă ţinea în felul ei blând tot mai în inima Bisericii. Ea ne-a învăţat rugăciunea, ea ţinea sărbătorile, datinile toate. Vorbea destul de puţin despre Dumnezeu, ea prefera să vorbească despre oameni, despre frumuseţe, despre milostenie şi iubire, despre buna purtare. Modul ei de a fi mi-a rămas până azi icoana cea mai bună a Domnului, icoană vie. Mama a fost un om jertfelnic cum nu am mai întâlnit.
Am rămas apoi în Biserică prin cărţi, prin multe lecturi, prin muzică şi în genere prin tot ce era frumos şi sufletul meu năzuia să cuprindă, să se împărtăşească. Prin multă muncă, am rămas, şi prin ferirea de a face rele sau scârboşenii. Prin regretul faptelor ele, pe care se întâmpla să le fac uneori, din necunoştinţă sau copilărie... Prin muncă promptă cu sine, după vreo neregulă care mă făcea să mă simt strin de mine însumi. Toate acestea o bucurau pe maica mea şi, prin bucuria ei, bucuram astfel pe Bunul Dumnezeu.
Am rămas în Biserică prin compasiunea mea pentru cei suferinzi şi prin bucuria pentru cei virtuoşi. Căci am cunoscut oameni excepţionali, pe care i-am admirat şi îndrăgit nespus, îndurerat mereu de soarta lor vitregă.
Am rămas în Biserică iubind copiii. Şi ei iubindu-mă pe mine. Mereu am iubit copiii, nu mă simt niciodată mai bine decât în preajma ţâncilor. Adeseori tac, mă aşez pe o bancă şi îi privesc... Atunci sunt fericit..:) Şi un pic vinovat, că nu am făcut ce aveam de făcut pentru ei. Mă refer la toţi copiii, nu doar la ai noştri.
Am rămas în Biserică de la bun început şi nu am de gând să plec vreodată. Dimpotrivă, nu ştiu cum să fac, de-o vreme, să fiu încă mai aproape de Acasă al nostru.

P.S. Marele neajuns e că am avut un duhovnic târziu, foarte târziu. M-am spovedit prima dată la 40 de ani...

[ioan67]

Ceva ani în urmă am citit pe Sfântul Teofan Zăvorâtul. Despre rugăciune, îndeosebi, tot texte excepţionale pe care le recomand tuturor cu toată încrederea.
Într-o scrisoare, Sfântul se adresează unui psiholog, proaspăt întors la credinţă.
Ce pot face, ca psiholog, ca să fie lucru creştinesc? Cum pot să ajut şi eu, acum că sunt fiu al Bisericii - îl întreba psihologul convertit pe Sfântul Teofan.
Acesta i-a dat un răspuns care mă urmăreşte de ani buni: să arăţi, cu meşteşugul tău, cum s-a schimbat psihologia ta de când ai venit la credinţă...:) Cum erai înainte şi cum eşti acum, l-a îndemnat sfântul.

O astfel de lucrare are legătură cu întrebarea pe care a pus-o Habab al nostru mai la începutul topicului.
Şi este o chestiune foarte delicată, mai ales că în ultimii ani se străduiesc mulţi să arate cum e cu psihologia şi cu duhovnicescul; dar tot lucruri îndoielnice am citit, reducţionisme... Pentru că dincolo de reducţionismul psihologist, care pe toate le vede psihologie chioară, eu cred deocamdată că există şi un reducţionism teologist...
Aici răspunsul nu poate veni decât dintr-o dedicare extrem de serioasă, dintr-o asumare deplină a vieţii de credinţă şi cu ajutorul de nepreţuit al unui bun duhovnic. Ar mai fi şi cărţile vechi ale sfinţilor...

Deocamdată avem însă prilejul să mai vedem ce e cu psihologia asta.
M-aş bucura să revenim la subiecte mai simple, mai legate de elemente, nu doar la dileme teribile, ameţitor de înalte, copleşitoare prin grandiosul lor aparent...
Psihologia umană e ceea ce simţim, cugetăm, facem în fiece clipă. Nu trebuie să ne încordăm prea tare pentru a lua oarece contact cu lumea omenescului din noi şi dintre noi. Fapte simple, întrebări care par minimale - toate acestea se pot dovedi foarte profunde şi folositoare.

[ioan67]

Cuget de multă vreme la asta şi mă găsesc bătînd pasul pe loc, în cel mai bun caz.
O să scriu acum câteva reflecţii personale, pornind de la terminologia şi concepţia unui psiholog elveţian, Jean Piaget, care s-a ocupat de dezvoltarea copilului, în special.
Voi începe cu psihologia obişnuită şi voi încerca să trag la viaţa de credinţă, spre final.

Piaget pune în centrul teoriei sale despre dezvoltare, două concepte: asimilare şi acomodare.
Simplu spus (mai exact simplist, din păcate, întrucât gândirea piagetiană e pe măsura complexităţii lucrurilor şi nu o putem rezuma cu uşurinţă, deşi o putem aproxima oarecum...), asimilarea înseamnă că un om care deţine deja oarece informaţii şi mecanisme de operare cu informaţiile acumulează date noi, tot mai diverse, potrivit schemelor sale deja existente. De exemplu, un copil care a dobândit schema adunării numerelor, face nenumărate exerciţii cu tot felul de numere, folosindu-se de schema adunării. Astfel cunoaşte lumea nesfârşită a numerelor şi a adunării...:)
Dar se întâmplă ca, sub presiunea unui stimul (de pildă copilului îi e greu să facă o anumită adunare), sistemul operator al unui om să devină ineficient sau insuficient ori să deranjeze, cumva, confortul nostru interiior şi să vrem o schimbare. Atunci trecem la o nouă schemă operatorie, modificînd-o pe cea precedentă. Copilul, de pildă, generează operaţia înmulţirii, modificînd schema adunării. Această modificare este numită de Piaget cu termenul de acomodare. Deci o restructurare a schemelor vechi şi geneza unor patternuri noi de acţiune mintală sau practică/materială/concretă.

În viaţa de credinţă am întâlnit fenomene asemănătoare. Schimbarea treptată a modului cum gândim şi simţim lumea, pe noi şi pe Dumnezeu, inclusiv schimbarea conduitei efective/practice reprezintă procesul complex pe care îl numim metanoia sau pocăinţă.
Ca să îl realizăm, avem nevoie nu doar de dorinţă dar şi de flexibilitate în structurile noastre operatorii, precum şi de asimilare corespunzătoare.

Se întâmplă ca un om să descopere opera duhovnicească din tezaurul nepreţuit al Bisericii. El începe, cu multă râvnă şi pasiune dusă până la delicii sufleteşti cu totul aparte, să asimileze materialele respective. Citeşte cu nesaţ, devine tot mai însetat de informaţie duhovnicească, atât cât poate fi ea prelucrată de omul respectiv. Cu vremea poate dobândi adevărate priceperi în a citi, poate deveni chiar savant teolog. Asimilarea e uriaşă (dacă omul respectiv e şi bine mobilat intelectual), ici şi colo au loc chiar restructurări ale unor scheme de studiu şi de practică. Se pot schimba multe iar omul respectiv pare a fi înnoit, reînviat. Asimilările şi acomodările se succed cu intensitate, pe măsura inteligenţei duhovniceşti a respectivului. Dar..., la o încercare oarecare, omul îşi dă seama, vai, că în inima lui lucrurile au rămas neschimbate. Jocul formal al dezvoltării sale pică pe lângă inima lui, care rămâne, precum arată testul dumnezeiesc al vreunei încercări, aceeaşi butie veche... Iar vinul nou se pune în butoaie noi...

Care sunt reperele după care ne putem da seama că unei asimilări impresionante, uneori, de "cultură teologică" îi urmează o restructurare reală, o acomodare, o sporire în luminarea minţii şi curăţia apelor sufleteşti?
Volumul de cărţi studiate (uneori scrise) nu poate fi un criteriu valid. Destui ticăloşi savanţi are lumea...
Faptele bune şi milostive iarăşi, nu sunt un criteriu sigur. Fiecare se poate minţi că e jertfelnic, până la proba contrarie când, de pildă, nu poate da 1 leu vreunui semen deşi în trecut a miluit pe unii cu mii de euro...
Să fie dramatismul spovedaniei? Nţţţţţ... Adeseori e circ histrionic ori prostie sadea.
Să fie moderaţia în toate faptele? Tentant, deşi poate fi mai degrabă vorba de vreo aplatizare afectivă...
Să fie lumini şi luminiţe la rugăciune sau mai ştiu eu pe unde? Nici vorbă, ştim deja despre ce e vorba...

Atunci, de unde avem vreun semn cât de mic şi vrednic de crezare că, în sfârşit, e vorba de o înnoire a inimii şi de un pas cât de mic, un "zvâc" de pocăinţă?

În plan psihologic, jocul asimilărilor şi al acomodărilor este vital, lucru dovedit cu prisosinţă de psihologii dezvoltării. Pur şi simplu din aceste "ingrediente" e alcătuită adaptarea.
Presupun că şi în plan duhovnicesc e ceva asemănător.
Citim un cuvânt, auzim o vorbă la predică sau aiurea şi dintr-o dată viaţa ni se schimbă cu adevărat, se îmbunătăţeşte. Sau aşa ni se pare, nouă şi altora....
Şi totuşi e abia un început! Vor trece ani şi ani, de confruntări între cele asimilate şi vechile scheme, vor fi lupte teribile, uneori, pentru un mic amănunt (buturuga mică...), vor urma confuzii şi (auto)înşelări... Vor apărea noi încercări, nenumărate necazuri, destule neatenţii, pierderi şi recuperări (poate) ale harului...
Cine poate răbda atât?
Nu e mai uşor formalismul?

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

M-am îmbolnăvit pentru că părinţii mei nu mă pregătiseră pentru moartea lor.
Nici pentru pierderea fiului meu nu mă pregătiseră.

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.
Din păcate nici rânduiala bisericească nu o cunoşteam şi nu participam la slujbe.
Mi-ar fi făcut cu siguranţă mult bine dacă solicitam ajutor atât de la terapeut cât şi de la Dumnezeu, prin Biserică.

P.S. Declanşată atunci sub presiunea concomitentă a mai multor stresori (legat de asta, făcînd odată testul de stres m-am speriat foarte tare: scorul meu era cu mult peste indicele care semnala, deja, nebunia deplină şi/sau moartea; am avut o rezistenţă ieşită din comun, se pare, la catastrofe... E drept că m-au ajutat şi cunoştinţele de psihologie precum şi robusteţea optimismului moştenit de la părinţi), tulburarea mea nu s-a manifestat brusc. A fost un proces insidios, insesizabil în câmpul conştiinţei clare, care a durat câţiva ani, epuizîndu-mi treptat mecanismele de coping/antistres. În acel context am început să apelez la o "soluţie" cât se poate de proastă: însingurat, îmi tot munceam gândul... Ruminam... Şi făuream planuri nerealiste, stînd cuminte în banca mea printr-un bar din cartier unde găseam un pic de linişte. Astfel, pas cu pas, hărţuit din toate părţile de nenumărate necazuri (absolut pe toate planurile) am devenit dependent de alcool şi mi-am pierdut o seamă din abilităţi, din însuşirile de personalitate... Nu ştiam pe atunci că "soluţia" alcoolului e bună pe termen scurt dar aduce complicaţii cu mult mai mari pe termen lung. Când era deja foarte rău, Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale ultima soluţie: terapeutul şi, în scurt timp, comunitatea AA şi Biserica - în sensul de participarea concretă la slujbe şi la Sfintele Taine. Maslul şi Spovedania au fost cele mai bune leacuri, după ce am intrat în abstinenţă şi am început tratamentul psihoterapeutic şi medicamentos. La mine recuperarea din depresie şi alcoolism s-a realizat prin combinarea dintre: medicaţie, psihoterapie în grup de suport, slujbe şi Sfintele Taine. Desigur, în condiţii de abstinenţă totală.
În anii când începusem să pierd controlul vieţii mele, am renunţat să mai lucrez.
Reuşeam doar să îmi ţin orele ca profesor şi să mai ajut studenţi, masteranzi, doctoranzi.
Dar consiliere şi psihoterapie nu mai practicam, deoarece nu mai eram în cea mai bună formă a mea. Eram deja copleşit de ale mele...

[florin.oltean75]

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.

Cum se face travaliul de doliu?

[ioan67]

....:)
Plîngînd, mai întâi...:) Jelind din toată inima, fără reţinere. Adică tocmai ce e interzis, prin cultura noastră, bărbatului macho... Care e, de fapt, un băieţel ferit de confruntarea cu durerea. Ea dispare din planul conştiinţei şi se mută în spatele cortinei mecanismelor de apărare, mîncîndu-ne oasele de acolo...

P.S. E mult de spus, Florin. Sunt nenumărate detalii, capcane, mecanisme etc. Nu e aici locul pentru a face, măcar, un rezumat - e treabă pentru specialişti, crede-mă.
Şi se face în primul rând în relaţie, nu singur.
Tocmai aici se vede cât de bună e rânduiala noastră bisericească unde cel îndoliat se află mereu în comunitatea euharistică. În lipsa unui terapeut priceput, cel mai sigur leac este ţinerea rânduielilor bisericeşti, prin participare cu tot sufletul, cu toată puterea credinţei.
Pe de altă parte, ceea ce facem în Biserică nu e doar pentru cel aflat în doliu, ci şi pentru cel plecat deja dintre noi.

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.