Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

1
[SIZE=5]Sfânta Scriptură şi, în special, Evangheliile în serviciul divin, ca mijloc de edificare morală pentru creştini[/SIZE]


1. Prin bărbaţii aleşi, insuflaţi de Duhul Sfânt, Dumnezeu şi-a descoperit întreaga Sa vistierie de bunătăţi, menit să îmbunătăţească traiul omului, şi să-l facă mulţumit şi fericit atât în viaţa aceasta, cât şi în viaţa cea viitoare. Această descoperire a bunătăţilor Sale a făcut-o Dumnezeu în Sfânta Scriptură.
Ca omul să se poată împărtăşi de bunătăţile dumnezeieşti, cuprinse în Sfânta Scriptură, Dumnezeu a întocmit încă din Testamentul Vechi, prin alesul Său Moise, anumite zile, în care, mai vârtos, bunătăţile Sale să se reverse asupra tuturor care vor voi să le primească. Aceste zile sunt: Sâmbetele şi anumite Sărbători, care la vremea cuvenită s-au trecut şi în Testamentul Nou în Duminici şi Sărbători creştineşti.
În Testamentul Vechi, în zilele de Sâmbătă şi de Sărbători, după întocmirea dumnezeiască, se aduna poporul, întâi la Cortul mărturiei, mai târziu la Biserică şi în Sinagogi şi, în schimbul rugăciunilor şi a jertfelor, ce aducea lui Dumnezeu, primea darurile dumnezeieşti, cuprinse în Sfânta Scriptură, adică asculta citirea Sfintei Scripturi.
Deoarece Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi nu se putea citi şi asculta toată dintr-odată, într-o lectură continuă, înţelepciunea Sfântului Duh a orânduit ca să se citească cu întreruperi, în părţi mai mari sau mai mici, ca să nu obosească nici cititorul şi nici ascultătorii. Împărţirea aceasta s-a întocmit aşa, ca timp de un an să se citească şi, deci, să se şi asculte întreaga Sfântă Scriptură. Apoi, crezându-se că scrierile lui Moise, numite Pentateuh, ca Lege fundamentală a lui Israil, au mai mare autoritate şi putere decât scrierile de mai târziu, numite Scrieri Profetice, prooroceşti, istorice şi didactice, – s-a întocmit ca cele cinci cărţi ale lui Moise să alcătuiască o grupă deosebită, numită Lege, pe care să o citească numai preoţii, iar celelalte cărţi, numite Proorocişi Psalmi, să formeze o altă grupă, pe care să o citească şi alţi cunoscători de carte. Iar, spre a păstra ordine în citire şi spre a nu rămâne necitită nici o părticică din Sfânta Scriptură, ambele grupe de cărţi s-au împărţit în câte 53 de părţi şi s-a hotărât anume care parte în care Sâmbătă să se citească în auzul poporului – întâi din Lege, apoi din Proorocişi din Psalmi.
În chipul acesta darurile dumnezeieşti se revărsau fără de sfârşit asupra lui Israil, care alerga cu dor să asculte cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi.
2. Dacă Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi este aşa de bogată în daruri dumnezeieşti, încât atrăgea la biserica din Ierusalim pe poporul israelit până şi de prin cele mai îndepărtate ţări, spre a se îndulci de acele daruri, ascultând citirea sfintelor cărţi, cu cât mai mult atras se simte creştinul de darurile neasemănat mai bogate, cuprinse în sfintele cărţi ale Noului Testament, în fruntea căruia strălucesc Sfintele Evanghelii!? Căci, oricât, de mari şi de bogate sunt darurile, care se cuprind în Sfintele Cărţi ale Testamentului Vechi, darurile acestea, faţă de cele din Testamentul Nou, sunt numai umbră faţă de lumină, numai vis şi preînchipuire faţă de realitate, numai făgăduinţă faţă de împlinirea făgăduinţei. Pentru că în Testamentul Nou creştinul găseşte nu numai mângâiere deplină în orice necaz l-ar întâmpina, nu numai uşurare de orice greutate, ce l-ar apăsa, nu numai poveţe prin care să înconjoare nenorocirile şi primejdiile care l-ar ameninţa, nu numai îndemn de a face bine şi a se feri de rău, ci în Testamentul Nou creştinul mai află cunoştinţa adevărului peste tot şi îndeosebi cunoştinţa desăvârşită a lui Dumnezeu şi a voinţei Lui, apoi siguranţa atât a vieţii de veci, dobândită prin întruparea, moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cât şi a veşnicei răsplătiri pentru faptele cele bune, însoţite de credinţa şi nădejdea creştinului în Dumnezeu, Ziditorul şi Mântuitorul său.
Aşa cum în Testamentul Vechi cărţile, în care se arată mântuirea lui Israil din robia Egiptului, sunt considerate ca superioare în importanţă celorlalte cărţi ale acelui Testament, aşa în Testamentul Nou Evangheliile, cărţile, în care se descrie mântuirea omenirii din robia păcatului şi a morţii, au fost şi sunt considerate ca o pârgă a darurilor dumnezeieşti din Noul Testament.
În aceste Sfinte Evanghelii creştinul găseşte nesfârşită bogăţie de hrană sufletească, din care gustând, dobândeşte viaţă nouă; căci Evangheliile, cuprinzând Cuvântul lui Dumnezeu, viaţă sunt.
Şi, cum în Testamentul Vechi, întreaga slujbă dumnezeiască, adică întreg Cultul mozaic era stabilit până în cele mai mici amănunte prin însăşi Legea lui Moise, aşa în Testamentul Nou toată slujba dumnezeiască este străbătută, dominată şi însufleţită de Sfintele Evanghelii. Întreg Cultul nostru, în rugăciunile şi în cântările sale, ni se înfăţişează ca o reproducere alegorică a cuprinsului Sfintelor Evanghelii, relativ la Naşterea, activitatea, patima şi Învierea Domnului, deci întreagă iconomia mântuirii noastre.

[patinina34]

2
[SIZE=5]Împărţirea Evangheliilor, ca lecturi, în zilele anului bisericesc. Însemnătatea Evangheliilor şi necesitatea de a fi explicate credincioşilor. Respectul şi cinstirea Evangheliei în Biserică[/SIZE]


1. Fiindcă nu toţi creştinii au putinţa să citească Sfintele Evanghelii, şi deci să-şi hrănească sufletul ei înşişi, direct, din izvorul cel dătător de viaţă, încă de la început, din primele veacuri creştineşti, Biserica a orânduit, ca Evangheliile să se citească la sfânta rugăciune, încât creştinii, prin auz, să primească învăţăturile Mântuitorului şi să ia cunoştinţă despre faptele, patimile, moartea şi Învierea Lui. După pilda din Testamentul Vechi a şi întocmit ca, pe rând, în cursul anului să se citească, în auzul poporului, toate cele patru Evangheliile. În acest scop, Biserica a împărţit Evangheliile nu în 53 de părţi, după Duminici, ci după zilele anului bisericesc, având, cu puţine excepţii, fiecare zi partea sa de citire, numită Evanghelia zilei respective. Unii numesc Evanghelia zilei şi pericopă.
Şi, precum Legea în Testamentul Vechi se citea numai de către Preoţi, aşa şi Evangheliile în Testamentul Nou se citesc poporului la slujbe şi la rugăciuni numai de către preoţi. De asemenea, după chipul Testamentului Vechi, celelalte cărţi din Testamentul Nou, numite Apostol împărţite şi ele ca Evangheliile, după zilele anului, se citesc şi de către credincioşi, – numai că, după cum se ştie, întâi se citeşte Apostolul apoi Evanghelia.
2. E de la sine înţeles, că poporul, rar se înlesneşte să vină la Biserică şi în zilele de lucru fiind pus în neputinţa de a asculta citirea întregului cuprins al Evangheliei. El, mulţumindu-se să ia parte la Sfintele Slujbe în Duminici şi în Sărbători, ascultă cuvântul lui Dumnezeu numai în măsura în care se citeşte în zilele când el este de faţă la Sfânta rugăciune. De aici este uşor de înţeles, că poporul, numai din ascultarea citirii fragmentare a Evangheliei, în Duminici şi Sărbători, nu poate primi întreg belşugul de învăţătură, de mângâiere şi de întărire, de viaţă nouă. Pe de altă parte, multe învăţături din Evanghelie sunt cuprinse într-un grai figurat, neînţeles de popor numai din simpla auzire a citirii ce i se face.**********************
De aceea s-a arătat încă de la început, din cele dintâi veacuri, trebuinţa de a se tâlcui sau explica Evangheliile, – atât spre a se împlini golurile, care rămân în mintea şi în inima poporului din neascultarea la citirea întregii Evanghelii, cât şi spre a face poporul, să înţeleagă cuprinsul cel profund şi învăluit în alegorii, ca astfel să poată gusta întreaga dulceaţă a învăţăturilor evanghelice, să se poată hotărî pentru urmarea poveţelor mântuitoare, ce i se dau: să poată cuprinde întreaga măreţie a gândirilor înalte, ce i se pun în vedere; dar mai vârtos să poată înţelege şi preţui mărimea jertfei dumnezeieşti, aduse spre mântuirea noastră. Iar pricepând şi preţuind îndeajuns această jertfă, creştinul să se pătrundă de tot mai mare mulţumire şi recunoştinţă către Dumnezeu, însoţită de fiască temere şi înţelegere că spre binele său propriu temporal şi veşnic este să asculte de voinţa lui Dumnezeu, adică să facă numai ce este bine şi să se ferească de rău, deci să fie bun.
3. Tocmai însufleţindu-se de aceste sentimente, încă de la începutul creştinătăţii, creştinii au privit Sfintele Evanghelii cu cea mai profundă evlavie, considerându-le ca izvorul tuturor bunătăţilor de care Dumnezeu îi face părtaşi. Şi, în consecinţă, cum israeliţii, considerând tablele Legii, baza religiei lor, ca cel mai preţios dar dumnezeiesc, le depuseră şi păstrară într-un Sicriu de aur, şi cu Sicriul în Sfânta Sfintelor: astfel şi creştinii consideră Sfintele Evanghelii ca cel mai slăvit odor dumnezeiesc, ca baza şi izvorul religiei lor. Ca şi israeliţii, şi ei îşi păstrează cartea Sfintei Evanghelii în locul cel mai sfânt din biserică, în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă (Prestol) peste Sfântul Antimis. De pe Sfânta Masă, cartea Sfintelor Evanghelii, numită Sfânta Evanghelie se scoate din naos, (naie, corabie), numai după citirea Evangheliei de la Utrenie, şi se aşează pe tetrapod (iconostas) spre închinarea şi sărutarea credincioşilor; iar la închiderea Utreniei şi începutul Sfintei Liturghii, la un act simbolic, Preotul iese în naos cu Sfânta Evanghelie, cu care ocazie, în unele ţinuturi creştinii i se închină şi o sărută cu evlavie.
Din respectul pe care creştinii îl au către Sfânta Evanghelie, în unele ţinuturi poporul îngenunchează atunci, când preotul vesteşte că se va citi şi în genunchi, cuprins de evlavie şi de temere firească, ascultă întreaga citire, – fie aceasta în Sfânta Biserică, fie la rugăciune afară din biserică (maslu, înmormântare).
Tot din deosebitul respect şi cinstire ce au pentru Sfânta Evanghelie, unii evlavioşi creştini, mai cu dare de mână, cheltuiesc sume mari de bani pentru legarea artistică a acestei sfinte cărţi, împodobind-o cu icoane minunate, încadrate în aur şi argint. Alţii, spre a-şi arăta şi mai mult sentimentele de respect şi evlavie către Sfânta Evanghelie, o scriu în chip deosebit artistic, împodobindu-i textul cu minunate tablouri, care reprezintă întâmplări din cele descrise în sfânta Evanghelie.
Acum, dacă poporul peste tot arată atâta respect şi cinstire către Sfânta Evanghelie, preotul este dator, să se arate ca de exemplu: vorbind întotdeauna cu cel mai mare respect de această carte şi de dumnezeiescul ei cuprins; lui, preotului, nu-i este permis niciodată şi în nici o împrejurare a pune mâna pe dânsa, fără a se închina şi a o săruta cu respect.
Această evlavie şi această respectuoasă cinstire a Sfintei Evanghelii dator este şi seminaristul să o practice din convingere, cu toată inima, dacă doreşte să se pătrundă de cuprinsul ei, să şi-l însuşească şi cu vreme să fie un bun preot.

[patinina34]

3
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paştilor[/SIZE]

(Ioan 1, 1-17)

1. Întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. 2. Acesta era întru început la Dumnezeu. 3. Toate printr-însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. 4. Întru Dânsul viaţă era, şi viaţa era lumina oamenilor. 5. Şi lumina întru întuneric luminează, şi întunericul nu a cuprins-o. 6. Fost-a om, trimis de la Dumnezeu cu numele lui Ioan. 7. Acesta a venit întru mărturie, ca să mărturisească despre lumină. 9. Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume. 10. În lume era, şi lumea pe El nu L-a cunoscut. 11. Întru ale Sale a venit, şi ai Săi pe Dânsul nu L-au primit. 12. Iară câţi L-au primit pe Dânsul, le-a dat lor putere, ca să fie fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele Lui. 13. Care nu din sânge, nici din voie trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. 14. Şi Cuvântul trup S-a făcut, şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut mărirea Lui, ca mărirea Unui născut de la Tatăl, plin de dar şi de adevăr. 15. Ioan mărturisea de Dânsul, şi striga grăind: Acesta era, de Care am zis, Care după mine vine, mai înainte de mine a fost, că mai întâi de mine era. 16. Şi din plinirea Lui noi toţi am luat şi dar pentru dar. 17. Că legea lui Moisi a fost dată, iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos au fost.

I. În general

Prin cuprinsul său profund, Evanghelia din Duminica Paştilor, făcând excepţie de la felul celorlalte Evanghelii duminicale, ca să fie înţeleasă, ea trebuie tratată altfel, de cum se tratează celelalte Evanghelii.
Ca să-i putem pătrunde înţelesul, e de lipsă, să aflăm mai întâi: ce a îndemnat pe Evanghelist să scrie aceea, ce a scris, şi să scrie aşa, cum a scris.
Învăţăturile creştinilor despre Hristos Mântuitorul, spre sfârşitul veacului întâi creştinesc, ajunseseră să fie primite şi răstălmăcite de două soiuri de oameni învăţaţi, de unii dintre evrei şi de alţii dintre păgâni.
Aceşti învăţaţi filosofi, abătându-se de la adevăr, învăţau, fiecare în felul său, învăţături cu totul rătăcite despre fiinţa lui Iisus Hristos.
Unii, evrei numiţi mai târziu ebioniţi, învăţau că Iisus Hristos a fost cu adevărat Mesia, dar numai ca om, şi numai întrucât, ca Prooroc, a fost insuflat de Dumnezeu în măsură mai mare, decât fuseseră ceilalţi Prooroci. Pentru aceşti învăţaţi şi pentru adepţii lor învierea lui Mesia era o sminteală, un scandal.
Ceilalţi învăţaţi, filosofii păgâni, numiţi mai târziu gnostici, învăţau că Hristos a fot o fiinţă şi Iisus altă fiinţă; că Hristos-Cuvântul a fost o fiinţă dumnezeiască, un fel de Înger, pe care Dumnezeu l-a trimis asupra lui Iisus cu ocazia Botezului în Iordan; că de la această dată Hristos-Cuvântul, făcându-Se stăpân peste fiinţa şi voinţa lui Iisus, l-a condus pe acesta din loc în loc; prin graiul lui a grăit, printr-însul minuni a făcut şi l-a adus în ceartă cu fruntaşii evreilor, care, răstignindu-l, l-au omorât. Pe cruce fiind Iisus, Cuvântul l-a părăsit şi s-a înălţat iarăşi în sferele cereşti, de unde se pogorâse. Pentru aceşti eretici moartea lui Hristos era o imposibilitate, iar Învierea lui Iisus o nebunie.
Astfel dar, unii din învăţaţii acelei vremi ţineau, că Hristos a fost numai om, alţii, că a fost numai un duh, un spirit dumnezeiesc: unii îi tăgăduiau omenirea, alţii îi tăgăduiau dumnezeirea.
Şi învăţaţii cu autoritate îşi câştigau aderenţi, chiar şi printre creştini.
În chipul acesta creştinismul era ameninţat, să se prefacă în două secte eretice, fantastice.
Primejdia trebuia însă înlăturată. Aceasta se putea face numai printr-o autoritate mai mare. Autoritatea aceasta putea să fie numai un Apostol, unul, care a cunoscut personal pe Iisus Hristos. Dintre Apostoli mai era în viaţă Ioan. El îşi împlineşte chemarea scriind Evanghelia, care-i poartă numele.
Din noianul de învăţături şi de fapte ale lui Iisus, Evanghelistul alege şi descrie de acele, care corespund scopului, ce el urmăreşte: de a arăta că Iisus Hristos a fost om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit.
Întreg cuprinsul Evangheliei îl înfăţişează pe scurt începutul ei, început care se citeşte în Duminica Paştilor. În această prescurtare, întemeiat pe propria sa vedere şi auzire („am văzut mărirea Lui“ – Ioan 1, 14; „ce am auzit şi am văzut cu ochii noştri, şi mâinile noastre au pipăit“ – I Ioan 1, 1), el, cu autoritatea sa de Apostol, depune mărturisirea convingerii sale despre Iisus Hristos, ca o dovadă istorică.
Ca autoritatea Apostolului, deosebit insuflat, să se impună cititorilor mai cu multă putere, Evanghelia ne pune în uimire şi prin chipul măiestrit, cum este scrisă. Căci măiestria, cu care sunt aşezate ideile şi cuvintele, aşa, ca o idee să purceadă din cea premersă şi să se explice prin cea următoare şi viceversa; începerea construcţiei următoare să se facă cu cuvântul cu care se termină construcţia premergătoare prin legătura unui „şi“ – întreagă construcţia textului e menită să facă evidentă insuflarea extraordinară, în virtutea căreia autorul se înalţă în sferele cereşti, ca „vulturul“, pe care simbolistica bisericească l-a dat ca emblemă Evanghelistului Ioan.
Pătruns şi însufleţit de obiectul despre care scrie, cuprinzând în câteva cuvinte conţinutul Evangheliei, pe care ne-o pune înainte, Evanghelistul, din înălţimea în care s-a avântat, ne arată că Iisus Hristos este una cu Tatăl şi fără început, luând parte la facerea lumii şi la preamărirea vecinică. În contemplarea sa, Evanghelistul vede pe Hristos strălucind în eterna mărire dumnezeiască, şi sigur despre această mărire, se ridică peste istorie şi lume, desemnând în câteva cuvinte grandiosul tablou, în care vedem eternitatea lui Hristos înainte de facerea lumii, activitatea Lui ca Dumnezeu, la facerea ei şi venirea Lui într-însa ca om, spre a o mântui.
Prin aceasta, stabilind adevărul mistificat de cele două tabere eretice, fără să stea cu ele de vorbă, le aduce la tăcere, scăpând creştinismul de pericolul ce-l ameninţa.
Din acest punct de vedere avem să apreciem şi să înţelegem Evanghelia din Duminica Paştilor.
Reflexiunile generale asupra Evangheliei de la Paşti ne oferă o învăţătură de mare preţ. Învăţătura o deducem din rătăcirea ebioniţilor şi a gnosticilor, urmaţi de o serie întreagă de eretici care, întemeiaţi pe o închipuită deşteptăciune a lor, şi-au dat curs liber fanteziei şi au căzut din rătăcire în rătăcire. Ca să nu cădem şi noi în greşelile ereticilor, Sfânta Scriptură ne povăţuieşte zicând: „Cele mai presus de tine nu le căuta... nebuneşte” (Isus Sirah 3, 21); iar Biserica ne porunceşte în porunca 7 „să nu citim cărţi eretice“. Mai ales preoţii să se ferească din toată puterea de a discuta, conduşi numai de mintea lor, chestiuni gingaşe de credinţă, căci uşor pot ajunge sub cuvântul Proorocului Isaia: „Vai celor înţelepţi întru sine singuri şi înaintea sa ştiuţi“ (5, 20). Dacă civililor le strică rătăcirea minţii lor, cu cât mai vârtos Preoţilor, după care trebuie să se orienteze credincioşii. Dezlegare tuturor chestiunilor grele dogmatice şi morale Preotul află fie în minunatele cântări bisericeşti, fie în cărţile de Dogmatică şi de Morală, fie în scrierile Sfinţilor Părinţi. Tocmai ca să nu fie expus la rătăciri, viitorul preot în seminar să studieze cu toată sârguinţa Dogmatica şi Morala, apoi scrierile Sfinţilor Părinţi şi să fie cu băgare de seamă la înţelesul profund al cântărilor bisericeşti.

[patinina34]

4
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paştilor[/SIZE]
[SIZE=3]II. vs. 1-5 (Perioada I)[/SIZE]

Cuvântul veşnic, ca Dumnezeu-Creator, S-a arătat lumii ca Viaţă şi Lumină

1. Când Evanghelistul ne vorbeşte despre „Cuvântul“, el nu ne vorbeşte despre o fiinţă necunoscută, numită „Cuvântul“, despre care să ne propună anumite învăţături, ci despre Iisus Hristos, care poartă acest nume cunoscut tuturor. Iisus Hristos este, prin urmare, subiectul despre care Evanghelistul ne vorbeşte, numindu-l „Cuvântul“.
Să vedem în ce înţeles Evanghelistul numeşte pe Iisus Hristos, „Cuvântul“.
Primele cuvinte din vs. 1 ne îndrumă la începutul cărţii I a lui Moise (Facerea). Aici vedem că Dumnezeu se revelează şi încă în genere pentru prima dată, prin cuvânt. Aşadar, cuvântul (a zis Dumnezeu) este forma revelaţiei dumnezeieşti. Cu crearea lumii se începe vorbirea, cuvântarea lui Dumnezeu, cât pentru noi; aceasta este baza întregii revelaţii ulterioare. De câte ori Dumnezeu s-a revelat, de atâtea ori a grăit (Evrei 1, 1).
Cum din mai multe legi, date de Dumnezeu, Biblia a format noţiunea „lege“, tot astfel din mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu, cuvinte prin care El s-a descoperit, Biblia a format noţiunea „Cuvântul lui Dumnezeu“, sau simplu: „Cuvântul“, care încă în Testamentul Vechi (Psalmul 32, 6; Înţelepciunea 8, 5) se găseşte personificat, ipostaziat. Acest ipostas este Hristos. Prin urmare Hristos se numeşte „Cuvântul“ întrucât El reprezintă, ba este chiar complexul tuturor cuvintelor lui Dumnezeu, adică descoperirea sau revelaţia lui Dumnezeu. Căci nu numai prin El, ci în El s-a arătat Dumnezeu oamenilor. El este întreg conţinutul Sfintei Scripturi (Ioan 5, 39).
Ce ne spune Evanghelistul despre „Cuvântul“? El face trei mărturisiri despre Hristos-Cuvântul, ca un fel de răspuns la trei întrebări: Când era? Unde era? Ce era? Că întru început era, la Dumnezeu era, Dumnezeu era. În contrast cu arătarea Sa în timp, ca Om între oameni (vs. 14), Evanghelistul mărturiseşte aici: eternitatea Cuvântului, Comunitatea lui cu Dumnezeu, Dumnezeirea Lui, Etern era Acela, Carele s-a arătat în timp; la Dumnezeu era Acela, Care s-a arătat între noi; Dumnezeu, după fiinţă, era Acela, Care s-a făcut om – sunt contrastele, pe care le are în vedere Evanghelistul în vs. 1 şi la care se întoarce în vs. 14. Prin urmare nu pe Cuvântul zace intonarea, ci pe atribuţiile Lui. Nu aceea că Iisus Hristos este Cuvântul învaţă Evanghelistul, ci el accentuează că Iisus Hristos, sub numirea „Cuvântul“, a existat veşnic la Dumnezeu, ca Dumnezeu.
Aşadar, despre Iisus Hristos, Cuvântul, ca revelaţie personală dumnezeiască, cu respect la viitoarea lui întrupare sau înomenire, face Evanghelistul o întreită mărturisire: că era întru început, era la Dumnezeu, era Dumnezeu.
Când ne îndrumă indirect la Facerea 1, 1, unde e vorba de începutul lucrării lui Dumnezeu, Evanghelistul ne spune că atunci când Dumnezeu a început să lucreze lumea, Cuvântul era, El îşi avea fiinţa Sa, existenţa Sa. Imperfectul era, aici exprimă infinitul; deci el era din infinitatea veacurilor, înainte de orice existenţă: fără început. Atunci când s-a dat fiinţă începutului de timp, El era. Şi tocmai fiindcă El era la începutul existenţei timpului, atunci când numai Dumnezeu exista, El, Cuvântul exista, era la Dumnezeu, una cu Dumnezeu, deci Dumnezeu era Cuvântul. Adică acela Care a intrat în societatea noastră, întru început era în societatea lui Dumnezeu; Acela Care s-a făcut om, întru început era Dumnezeu (Dumnezeu e luat cu deosebită intonare, ca predicat la „Cuvântul“). Vs. 2. Terminând primul vers, Evanghelistul simte necesitatea să rezume cu accentuare cele zise în vs. 1 despre Cuvântul, pe care în vs. 2 îl înlocuieşte cu „Acesta“. Acesta, despre care am vorbit, „era întru început la Dumnezeu“.
Repetând, în mod semnificativ preexistenţa Cuvântului, în câteva cuvinte Evanghelistul ne descrie preistoria Lui, arătându-ne faptele Lui. El zice: „Toate printr-Însul s-au făcut...“ (vs. 3) cu referire la creaţie. „Toate“ se raportează la întreaga creaţie, reprezentând suma tuturor făpturilor. De aceea enunţarea pozitivă se confirmă imediat prin una negativă: „şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“, – excluzând posibilitatea existenţei vreunei creaturi, care să nu fie creată prin Cuvântul. Mijlocitorul mântuirii este şi mijlocitorul creaţiei, a întregii creaţii.
De la revelaţia creatoare a Cuvântului, din vs. 3, Evanghelistul trece şi ne descrie, în termeni tot aşa de mult cuprinzători, în vs. 4. revelaţia mântuitoare: „Întru Dânsul“, adică întru acela prin Carele toate s-au făcut, „era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor“. Viaţa şi lumina sunt luate cu înţeles şi cu referire la mântuire: Conţinutul Cuvântului revelat era viaţă, era tot ce merită şi ce singur merită numele viaţă. Acest cuvânt, această viaţă, despre care vorbesc scripturile, care pentru aceea se şi numesc „Cuvântul lui Dumnezeu“, era lumina spirituală şi morală a oamenilor. Lumina este o determinare a „vieţii“, ca predicat la „viaţă“.
Dar această lumină a oamenilor, continuă Evanghelistul în vs. 5 s-a personificat, făcându-se om, şi, în această calitate, luminând întunericul, – întunericul nu a cuprins-o, a respins-o. De la sine înţeles, întunericul e luat în sens moral şi intelectual: răutatea şi ignoranţa oamenilor. Despre lumină şi despre viaţă în vs. 4 se zice era, cu înţeles infinitival: a fost în toate timpurile, luminând şi vivificând. În vs. 5 despre lumină se vorbeşte în prezent cu înţeles de continuitate, făcând aluzie la ipostasierea şi întruparea luminii, care în această calitate, îşi are începutul numai de curând, şi continuă a lumina ca ipostas, ca om. În vs. 4 este vorba de revelaţia dinainte de întrupare; în vs. 5 de cea de după întrupare; acolo de luminarea într-un trecut îndepărtat, dincoace de luminarea din prezent, deşi întunericul a refuzat primirea luminii. Încheierea perioadei prime din Evanghelia de Paşti se face cu un fel de tânguire contra răutăţii oamenilor, care au respins lumina personificată. Prin aceasta Evanghelistul, ca printr-un preludiu, vesteşte pe cititori despre ce tratează Evanghelia.
Întunericul, care a respins lumina, pe Hristos, au fost preoţii şi cărturarii jidoveşti. Aceea ce au fost preoţii pentru evrei, sunt preoţii noştri pentru creştini. Şi preoţilor noştri, şi mai ales preoţilor noştri, li se arată lumina, Hristos, în Sfintele Scripturi. Preoţii datori sunt să primească această lumină, pe Hristos, studiind Sfintele Scripturi. Cei ce nu le studiază, nu se luminează de lumina lui Hristos, rămân întunecaţi în minte şi în inimă, – rămân în întuneric, care nu cuprinde lumina. Vai lor, că ajung să fie conducători orbi ai orbilor.
Timpul cel mai potrivit pentru primirea luminii din Sfintele Scripturi este timpul studiului în seminarii. În acest timp seminaristul să-şi pună toată silinţa a se lumina cu „lumina cunoştinţei“, şi, ţinând seama de cuvintele Apostolului Pavel: „Răscumpăraţi timpul că zilele grele sunt“, să întrebuinţeze tot timpul disponibil spre a citi cu atenţie, a se aprofunda în Sfintele Scripturi, dacă voieşti să nu fie întuneric, ci lumină în şi pentru popor.

[patinina34]

5
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paştilor[/SIZE]
[SIZE=3]III. Vs. 6-13 (Perioada II)[/SIZE]

Lumina personificată a venit în lume

Ultima frază din vs. 5 serveşte şi ca legătură între perioada I şi II, totodată şi ca temă, care se dezvoltă mai pe larg în vs. 6-13 („Lumina a venit în lume...”).
Pe când în perioada primă se pun faţă în faţă ambele stadii – preistoric şi istoric – ale existenţei lui Iisus Hristos, înaintând în antiteze de doi membri, în perioada a doua dezvoltarea e de altă natură. În ea ni se arată trei membri: Cuvântul anunţat şi mărturisit (vs. 6-8), S-a arătat în lume, care L-a respins (vs. 9-11), pe când acelora, care L-au primit cu credinţă, le-a dat înfierea (vs. 12-13).
Ca să se întemeieze cu deplină tărie responsabilitatea necredinţei din răutate (vs. 10-11) şi răsplata credinţei (vs. 12-13), Evanghelistul arată ce s-a făcut spre a se înlesni şi îndatora primirea Luminii întrupate: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu“ (vs. 6-7).
Despre Ioan nu se zice era, ca despre Cuvântul, ci a fost, s-a născut, a luat fiinţă în timp, indicând apariţia istorică a Botezătorului, ca premergătoare activităţii lui Iisus. Expunerea se face de la general la special. Întâi se spune despre apariţia istorică a unui om („fost-a om”), caracterizat ca trimis de la Dumnezeu, cu menirea specială în economia mântuirii, apoi ne descoperă numele lui istoric („numele lui era Ioan“). De acesta, în cerc mai restrâns, se leagă vs. 7, indicarea misiunii lui, în al cărei serviciu el este: ca să fie mărturie, şi anume mărturie pentru Acela, Care era lumina. În cercul ultim, cel mai îngust, ne arată scopul: credinţa – „ca toţi să creadă prin el“, – un fel de reflex la cap. 20, vs. 31.
Astfel, în câteva trăsături măiestre, ne arată Evanghelistul nu numai posibilitatea, dar chiar îndatorirea oamenilor de-a crede în Iisus Hristos, îndatorire întemeiată pe activitatea lui Ioan, a heraldului (crainicului), trimis să-L anunţe, să convingă pe oameni despre misiunea lui Iisus Hristos.
Nu persoana lui Ioan e pusă în evidenţă, ci misiunea lui: să mărturisească în favoarea Luminii, ca Ea, Lumina, să fie primită. Spre a scoate la iveală această importanţă, în vs. 8 repetă în formă negativă, accentuând cele zise: „Nu era el Lumina, ci (trimis) ca să mărturisească despre (în favoarea) Lumină“.
Anunţată, mărturisită şi dovedită apariţia Luminii în vs. 6-8, în vs. 9-11 Evanghelistul ne arată apariţia Ei ca singură, care merită numele „Lumină“: „era Lumina cea adevărată“, de la Care se luminează tot omul, care vine în această lume. Tocmai pentru aceea, pe această Lumină o putea cunoaşte fiecare om, chiar fără mărturisirea lui Ioan. Având însă mărturisirea lui Ioan posibilitatea se preface în datorie de a o cunoaşte. Lumina aceasta era în lume (vs. 10), personificată, ca creatoare a lumii, a întregii lumi, cu deosebire însă a celei raţionale, care, tocmai fiindcă este raţională, trebuia să o cunoască, să-L cunoască pe Cuvântul. Şi, cu toate acestea, lumea perversă nu L-a cunoscut. De trei ori se repetă cuvântul lume, accentuându-se prin aceasta, contrastul tragic dintre aceea ce trebuia să fie şi ceea ce a fost.
Aceea însă ce face culmea durerii este că chiar Israil, poporul ales, acela care era fiul răsfăţat al Cuvântului, despre care Dumnezeu zicea că este al Său, nu L-a primit. Aceasta ne-o mărturiseşte Evanghelistul în vs. 11, ca prin al treilea, cel mai dureros, mai pătrunzător şi mai zguduitor preludiu al dramei pe care el o scrie.
În vs. 10 ne arată cum toată lumea trebuia să-L recunoască, fiindcă în ea era conştiinţa spiritului dumnezeiesc. Ea încă tot mai poate avea o scuză oarecare. Dar, dacă ai Săi, pe care i-a luminat în special, i-a crescut ca un educator şi i-a pregătit anume ca să-L cunoască şi să-L primească, dacă ai Săi nu L-au primit; ai Săi n-au nici un cuvânt de scuză – un reflex la 15, 22.
Un rezultat fericit totuşi a avut: o excepţie între ai Săi totuşi s-a produs: au fost unii, care L-au primit (vs. 12). Dacă evrei, în general L-au respins, în special însă, unii dintre dânşii au primit pe Hristos, au crezut într-Însul şi în învăţăturile Lui. Acestora le-a dat putere, îndreptăţire, ca să se facă fii al lui Dumnezeu. Cum? Răspunsul este identic cu cel dat lui Nicodim (3, 3 ş.u.): naşterea de sus, „din apă şi din duh“, cuprins de altfel în însuşi botezul lui Ioan. Adică: cei ce cred în numele (fiinţa) lui Iisus Hristos au posibilitatea de a se îndrepta, de a se face buni, urmând învăţătura Lui, făcându-se ca El, deci au posibilitatea a se face ca şi El: fii ai lui Dumnezeu.
Răspunsul din vs. 13 este întâi întreit negativ: nu în mod firesc, nu cum înţelegea Nicodim (3, 4), „să intre în pântecele mamei sale“, ci de la Dumnezeu, – renaştere spirituală, schimbarea, înnobilarea sentimentelor, a dorinţelor, a cugetelor şi a lucrărilor.
Misiunea lui Ioan pentru Israel o are preotul pentru popor; să mărturisească, să înveţe poporul, ca acesta să creadă. Ioan a fost inspirat de Duhul sfânt, preotul trebuie să fie inspirat de devotamentul său şi povăţuit de cunoştinţele dobândite în şcoală. Cum Ioan viaţa şi-a jertfit-o în misiunea sa, – aşa Preotul, chiar viaţa e dator să şi-o expună pentru luminarea poporului, pentru povăţuirea turmei, ca ea să creadă, şi, crezând, să urmeze lui Hristos: „Păstorul cel bun şi viaţa şi-o pune pentru oi“ (Ioan 10, 17).
De acest devotament sacru viitorul preot trebuie să se inspire încă din seminar şi să se hotărască ferm a-l avea ca conducător în întreaga sa viaţă.
Locul evreilor din Testamentul Vechi l-au luat creştinii în Testamentul nou. Pentru creştini Hristos s-a făcut om, a pătimit, a murit, a înviat; pentru ei se jertfeşte El la Sfânta Liturghie spre a li se da în Sfânta Cuminecătură. Şi, dacă vai de evrei a fost că nu L-au primit, întreit vai are să fie de creştinii care nu L-ar primi, şi înzecit vai ar fi de preoţi. Înzecit vai de preoţi, dacă ei nu L-ar primi cu vrednicie, ei care Îl cunosc şi datori sunt să-L cunoască mai bine decât nepreoţii, şi înzecit, dacă din vina lor, cei păstoriţi de dânşii nu L-ar primi. Ei, preoţii, sunt în acest caz cauza pieirii păstoriţilor lor, ei sunt deci ucigaşi, lor li se adresează cuvintele zguduitoare: „Din mâinile voastre voi cere sufletele lor“.

[patinina34]

6
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paştilor[/SIZE]
[SIZE=3]IV. Vs. 14-17 (Perioada III)[/SIZE]

Întruparea, activitatea şi rezultatul
activităţii Cuvântului

În a treia perioadă Evanghelistul, rezumând ce a zis despre „Cuvântul“ în cele dintâi versuri, ne face un tablou, în care vedem activitatea şi rezultatul activităţii Cuvântului întrupat. Întâi, în vs. 14 ne spune că Cuvântul, care întru început era la Dumnezeu, era Dumnezeu, s-a făcut om, s-a întrupat: a trăit între noi, L-am văzut, L-am auzit, L-am admirat! Om, ca toţi oamenii s-a făcut Acela, care era la Dumnezeu; între noi a petrecut Acela, care a venit de la Dumnezeu; noi am văzut mărirea Aceluia, care întru început era la Dumnezeu. Ca să-l cunoaştem, ni s-a arătat Acela, care a venit de la Dumnezeu. Această mărire s-a arătat în plenitudinea darului şi adevărului, care constituiau mărirea Lui.
Astfel, în a treia perioadă, a treia oară ne vorbeşte Evanghelistul despre arătarea Cuvântului, dar acum mai explicit, mai concretizat, dându-se însuşi ca martor al celor văzute: al măririi darului şi al adevărului cu care El s-a arătat.
Terminând cu vs. 14, în care cuprinde activitatea lui Iisus, Evanghelistul se ocupă pentru a doua oară (vs. 15), în trăsături generale, cu Ioan şi cu misiunea lui. Pentru prima dată (vs. 7) spusese în general că Ioan a venit să mărturisească de Iisus Hristos; acum ne vorbeşte despre mărturisirea făcută, presupunând o activitate premergătoare mai îndelungată a lui Ioan, activitate în care acesta a vorbit pe lung şi pe larg despre Iisus. La această activitate, despre care nu ne relatează, face Evanghelistul aluzie, când reproduce cuvintele Botezătorului „Acesta era, de carele am zis“ – în predicile mele, pe care le-am rostit până acum. Aici se subînţelege o activitate anterioară mărturisitoare a lui Ioan, la care el se referă văzând pe Iisus şi arătând spre El: despre Acesta v-am vorbit eu, că, după timp, ca om, vine în urma mea, e mai tânăr decât mine, dar care în faptă a devenit mai mare decât mine, fiindcă El era mai înainte de a fi eu, el era din eternitate, ca Dumnezeu. De aceea El s-a făcut mai mare decât mine (1, 27), fiindcă El este fiul lui Dumnezeu, faţă cu care eu dispar, Căruia eu nu sunt vrednic să-I fiu nici cel mai de rând servitor.
Acela despre care Ioan a mărturisit, Acela fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, plin de dar (vs. 14), din plenitudinea Lui de dar ne-a dat nouă, şi (vs. 16) noi toţi am luat şi dar pentru dar – dară fără de măsură (3, 34).
Acest mare dar dumnezeiesc, din care noi am primit, are cu atât mai mare importanţă, cu cât pe deoparte el ne scoate de sub asprimea legii şi ne pune sub scutul harului, pe de alta harul însuşi şi adevărul (vs. 17) îşi are fiinţa de la Iisus Hristos. Prin provenienţa şi importanţa lor, darul şi adevărul pun în umbră legea dată prin Moise, întocmai cum Moise dispare în faţa lui Iisus Hristos, ca înaintea lui Dumnezeu.
Am putea zice că Evanghelia de Paşti ni se prezintă, ca tehnică, drept un întreg desăvârşit, şi în acelaşi timp un model, după care e aranjată întreaga materie a Evangheliei a patra, scrisă de Ioan Evanghelistul.
Şi în timpul nostru Cuvântul trup se face şi se sălăşluieşte întru noi, în Sfânta Euharistie. El nu petrece numai printre şi cu noi, cum a făcut cu apostolii, ci se sălăşluieşte chiar în casa sufletului nostru, în interiorul nostru. Cuvântul Însuşi zisese: „De nu veţi mânca trupul Fiului omenesc, şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi“ (Ioan 6, 53), şi, în nemărginita Sa iubire de oameni, ca noi să avem viaţă întru noi, El îşi dă trupul Său spre mâncare şi sângele spre băutură, îndemnându-ne cu tot dinadinsul să-l gustăm, că zice: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică“ şi „de nu veţi mânca trupul Fiului omenesc şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi“ (Ioan 6, 53-54). Viaţa vecilor primim deci în Sfânta Euharistie, dacă o luăm cu vrednicie, fiind deplin pregătiţi prin pocăinţă. Osândă însă primim atunci, când luăm trupul Domnului cu nevrednicie (I Corinteni 11, 27-29). Aceasta să o aibă în vedere preotul cu cea mai mare băgare de seamă, îngrijind ca fiii săi sufleteşti să nu primească Trupul Domnului cu nevrednicie, adică fără să fi făcut serioasă pocăinţă, căci altfel el se face complice la fărădelegea celui ce osândă lui îşi mănâncă.