Carti ortodoxe

[preot_gabriel]

Buna ziua,

Pentru cine este interesat va las aici o pagina de internet cu carti gratuite din religia ortodoxa: http://www.cartiaz.ro/index.php?option=cat&id=19&pag=1

Doamne Ajuta!

[Florin-Ionut]

Aici sunt si altele: http://www.arhiva-ortodoxa.info/auto...ir=4.document/ .

Exista in arhiva de mai sus Noul Testament in format audio, dar sectiunea respectiva din sait va fi accesibila de luni incolo din cate vad.

Ma intereseaza sa gasesc Vechiul Testament ortodox in format audio, daca stie cineva de unde se poate downloada. Daca il are cineva, poate lasa un mesaj.

Multumesc.

[Florin-Ionut]

... am mai gasit http://www.cartiaudio.com/ , unde se poate gasi Biblia ca lectura. Se poate asculta numai online, insa cine vrea sa comande cartile pe DVD, o poate face contra unui pret relativ mic.

[jessie30]

eu am mai gasit carti despre religie si teologie aici: http://www.cartiok.ro/cat/4/religie-si-teologie

[caminaris]

Gleb (viitorul Parinte Gherman) ca şi Eugene (viitorul Parinte Serafim), în timp ce urma cursurile unui colegiu din Boston, trecea printr-o
mare căutare sufletească. Mama sa, făcând parte din intelectualitatea rusă, nu l-a crescut
în duhul Bisericii Ortodoxe. Aproape toată viaţa, Gleb a avut o fire dificilă. Tânjea
foarte mult după îndrumarea unui tată şi blestema soarta care l-a lipsit de lucrul acesta.
Acum trebuia să ştie de ce trebuia să lupte ca să-şi întreţină familia şi pe el însuşi.
Atunci a scris: „Săvârşisem crimă în inima mea; eram sinucigaş. Răzvrătirea mea nu era
frustrarea cunoscută a tânărului bogat din anii ’50, care, aşa cum spunea Tolstoi,
‘înnebunise din preaplinul stomacului’. Nu, eu mă simţeam îngrozitor, căci nu aveam
nici un răspuns la întrebările mele, care erau foarte importante pentru mine .... Eram
însetat de viaţă dar trebuia să ştiu de ce. Să trăiesc numai pentru că m-am născut şi să
sufăr fără nici un scop şi să mor? Eu nu am cerut să mă nasc! Eu doream să trăiesc, dar
abia ieşisem dintr-o stare de deznădejde în care toate mi se păreau urâcioase, lăsând să
mă cuprindă o putere drăcească de indiferenţă totală, care îmi cuprinsese întreaga fiinţă,
luând locul fricii fireşti. Această stare s-ar putea numi ‘frica de linişte’. Numai omul
care a trecut printr-o asemenea stare, poate să-i înţeleagă şi să-i ajute pe tinerii
sinucigaşi de astăzi. Şi eu am fost unul dintre aceştia. Aveam vreo 18-19 ani.”

(Gleb a aflat în 1990 că tatăl său murise. Până atunci nădăjduise că ar putea fi în viaţă în Rusia.)

Numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată pe Gleb dintr-o asemenea stare.
Pe când stătea pe un pod din Boston gândindu-se să-şi ia viaţa, i-au venit deodată în
minte câteva chipuri color ale unui Sfânt despre care aflase în copilărie, Sf. Serghie de
la Radonej. Acest mare pustnic rus din sec. al XIV-lea, trăise aşa cum era sortit omul să
trăiască: cu Dumnezeu, în sânul naturii. Gândul i-a şoptit lui Gleb: „Dă-i o şansă! Vezi
dacă o viaţă adevărată a curăţiei, departe de lume şi în comuniune cu natura, este o
realitate. Dacă nu e aşa, şi totul este doar înşelarea unui visător, un basm, un ‘drog al
oamenilor’ – atunci ia-ţi viaţa....”
Apoi l-a mai tras ceva pe Gleb din prăpastie. Într-o seară, în preajma
Crăciunului, când abia mergea pe Symphony Road, îngheţat şi cu picioarele ude, un om
necunoscut i-a dat un bilet gratuit pentru un mare concert, cu piesa Mesia de Händel. A
plâns de bucurie, căci muzica, cu minunatul cor Aliluia, vorbea sufletului său în chip
nemijlocit. Prin această operă de mare artă şi frumuseţe transcedentală, a început să
priceapă – nu logic sau raţional – că omul este duh, şi că ceea ce căutase el în toţi aceşti
ani, era pur şi simplu – Dumnezeu.
Dar totul s-a desluşit şi a căpătat sens, când Gleb a făcut primul pelerinaj la
Mânăstirea Ortodoxă Rusă Sf. Treime din Jordanville, New York. Acolo, a aflat pentru
prima oară credinţa strămoşilor săi, în toată slava sa. Amintindu-şi cum a ajuns la
biserica mânăstirii în Duminica Floriilor, a scris: „Deschizându-se uşile pentru
privegherea Intrării Domnului în Ierusalim, am auzit minunatul cor dublu răsunând
antifonic dinspre cele două străni şi am simţit de îndată acelaşi sentiment măreţ din
Aliluia lui Händel, sentiment pe care-l căutasem în biserici şi doar acum l-am găsit – şi
inima mea era cucerită! Mă născusem din nou întru Hristos.”
LA MÂNĂSTIREA Sfânta Treime, Gleb a fost luat sub aripa ocrotitoare a
tânărului părinte ierodiacon, Vladimir. Era mic de statură, cu ochi verzi strălucitori,
revărsând bucurie şi dragoste ca Hristos. Gleb îşi aminteşte: „După vecernie, Părintele
Vladimir mi-a spus: ‘Hai să facem o plimbare până la cimitir.’ Era în ţinută de biserică,
cu camilafca şi mantia. Avea atâta bucurie de parcă ar fi zburat dacă ar fi putut. Mi-a
spus: ‘Vrei să vorbim?’ Eu îl cercetam să aflu dacă puteam să-i dezvălui părţile cele mai
ascunse ale sufletului meu. Mergând, mi-a spus, ‘să-ţi spun mai întâi eu cine sunt, apoi
îmi spui tu cine eşti’.”
Părintele Vladimir i-a povestit despre viaţa lui, care semăna oarecum cu a lui
Gleb. Născut în provincia Cernigov din sudul Rusiei, a fost recrutat de armata germană
în retragere, la frageda vârstă de 14 ani. În Rusia sovietică, tatăl său fusese ateu şi
pentru aceasta, mama lui se ferise să le vorbească copiilor despre religie; dar când
băiatul a plecat pentru totdeauna, mama i-a spus: „Ţine minte, ai fost botezat.” În
Germania, a lucrat ca ostarbeiter,111 scoţând oamenii de sub dărâmături, după
bombardamentul american asupra Berlinului. Acest tânăr singuratic L-a întâlnit pe
Dumnezeu acolo, în Germania de după război. A fost prezentat Părintelui Adrian
Rimarenko, preot de o credinţă şi un duh arzător, care formase atunci, în orăşelul
german Wendlingen, o comunitate creştină de 40-50 de oameni, majoritatea fiind
refugiaţi ruşi foarte săraci. Părintele Adrian dădea „ascultări” oamenilor după inspiraţia
sa. Sub îndrumarea sa, s-a hotărât Părintele Vladimir să se facă călugăr, mai întâi în
Germania şi apoi în Jordanville.
„Povestea Părintelui Vladimir a durat cam două ore. Mi-a vorbit despre lucrurile
care l-au însufleţit, despre lumea sa lăuntrică. Eram copleşit de gândul că întâlnisem un
om, o fiinţă omenească normală, care avusese aceleaşi probleme ca mine, cu bunăvoinţă
faţă de nevrednicia mea, a stat de vorbă cu mine, a râs şi a glumit....
Când povestea Părintelui VIadimir a luat sfârşit, inima mea era deja deschisă.
Începea să se aprindă. Voiam să-i spun toate câte erau în sufletul meu. Apoi mi-a spus,
‘acum spune-mi povestea ta’. I-am spus tot, viaţa mea întreagă, nefericirea mea,
tulburarea şi îndoiala mea. Întoarcerea mea la credinţă s-a petrecut acolo, la miezul
nopţii, între cimitir şi mânăstire. Convorbirea aceea m-a mişcat foarte mult.
Mă temeam să mă despart de el. Simţeam că găsisem pe cineva, căruia îi păsa de
mine. În seara dinaintea plecării mele, am intrat în sală împreună. S-a uitat la mine, m-a
însemnat cu semnul Sfintei Cruci, apoi m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. M-a uluit. Eu
trăisem o viaţă atât de rece până atunci. Mi-a zâmbit, şi a ieşit afară cu camilafca .... Lam
urmat. Stelele străluceau peste tot. Era o noapte caldă de vară; se simţea mirosul de
fân. Atunci mi-am spus: aş vrea să nu mă mai despart de el niciodată. Dimineaţa, mi-a
spus acelaşi lucru: ‘Nu te teme, nu ne vom despărţi niciodată!’”
Experienţa „naşterii din nou” a lui Gleb a adus o schimbare zguduitoare în ochii
tuturor celor care-l cunoşteau. Înainte, toţi îi spuneau „Gleb morocănosul”. Acum, era
cu adevărat fericit şi însufleţit, avea un scop şi o chemare. Se schimbase atât de mult,
încât şi culorile i se păreau acum mai vii.
Prin Părintele Vladimir, Gleb a cunoscut măsura ascetică, mistică a
creştinismului ortodox. Prima carte pe care i-a dat-o să o citească, a fost viaţa unuia
dintre cei mai iubiţi sfinţi ai pământului rusesc, Sf. Serafim de Sarov († 1833), de
Dumnezeu luminat.
Sufletul însetat al lui Gleb a înghiţit povestirile despre Sfinţii pământului rusesc.
A aflat că pe lângă Sf. Serghie de Radonej şi Sf. Serafim de Sarov, vieţuia o întreagă
ceată de asceţi „sălăşluitori ai pustiei”112 în comuniune cu Dumnezeu în întinsele păduri
ale Rusiei, aproape de veacul nostru. L-au impresionat mai ales Vieţile stareţilor de la
Mânăstirea Optina, care, primind însufleţirea pustiei de la vieţuitorii din pădurile
Roslavl, au plămădit unul dintre cele mai impresionante fenomene din istoria mai
recentă a Bisericii. În veacurile XIX şi XX, stareţii au avut o influenţă deosebită asupra
societăţii ruseşti, determinând o înflorire a sfinţeniei la scară naţională. Împlinind una
dintre străvechile misiuni profetice ale Bisericii113, li s-a dat harul de a citi în inimile
oamenilor şi de a tămădui rănile trupeşti şi sufleteşti. Profeţiile şi sfaturile lor, de
Dumnezeu insuflate, au atras sute de credincioşi din întreaga Rusie, între care şi scriitori
ca Dostoievski, Gogol şi Tolstoi.
TOT prin Părintele Vladimir, Gleb l-a cunoscut şi pe unul dintre ucenicii
apropiaţi ai ultimului stareţ de la Optina, Sf. Nectarie. Ucenicul acesta era chiar
Părintele Adrian Rimarenko, pe care Părintele Vladimir îl cunoscuse în Wendlingen.
Părintele Adrian şi soţia sa, locuiau în Spring Valley, New York, unde întemeiaseră
Mânăstirea de maici New Diveyevo. Acolo, ca şi în Europa, slujea ca părinte
duhovnicesc al unei comunităţi de credincioşi mireni, care se adunaseră în jurul lui.
Atât Părintele Adrian cât şi turma sa au suferit cumplite experienţe dureroase. În
timpul celui de al II-lea Război Mondial, schijele unei bombe i-au sfârtecat jumătate din
capul fiului său, chiar sub ochii lui. Părintele Adrian a primit această suferinţă cu multă
înţelepciune, folosind roadele dobândite aici pentru ajutarea şi alinarea oamenilor, iar ei
se ţineau aproape de el. Ca preot, părinte duhovnicesc şi orator, a atras sute de mii de
oameni la slujbele bisericii şi la felul său de a trăi. Îşi punea viaţa pentru turma sa. Era
atât de părintesc în toată fiinţa sa, încât l-au numit „super-preotul”.
Harul preoţesc al Părintelui Adrian nu era doar o închipuire, ci era urmarea
ascultării de Bătrânul Nectarie cu mintea şi inima. În 1928, Sf. Bătrân Nectarie a murit
sub patrafirul preoţesc al Părintele Adrian; iar acum, harul care venea de la Optina era
de bună seamă asupra Părintele Adrian. Ca şi Bătrânul său, Părintele Adrian devenise
un adevărat „cunoscător al inimilor”: adică putea să vadă pe cineva pentru prima oară în
viaţă şi să-i spună ceva de mare importanţă pentru acea persoană, dar care nu însemna
nimic pentru alţii.
Înainte de a-l cunoaşte pe Părintele Adrian, Gleb nu ştia toate astea despre el.

[caminaris]

Când a mers prima oară să-l cunoască, nu a fost după voia lui, ci din ascultare faţă de
Părintele Vladimir. Gleb îi spusese Părintelui Vladimir că era foarte bucuros să
primească îndrumare duhovnicească de la un luptător al lui Hristos din obştea Mânăstirii
Sfânta Treime. Dar Părintele Vladimir nu fusese de aceeaşi părere; întrucât trăia în
lume, avea nevoie de un preot care trăia în lume, într-o deplină asceză duhovnicească
creştină. I-a mai spus că dacă ar merge cale lungă până la New York şi de acolo în sus
pe râul Hudson până la o mică Mânăstire de maici, nu i-ar părea rău.
Amintindu-şi de prima sa întâlnire cu Părintele Adrian, Gleb scria:
„După o lungă călătorie cu trenul, apoi cu metroul prin oraş, şi o oră de mers cu
autobuzul către Spring Valley, după care a trebuit să mai merg o oră pe jos prin oraş, am
ajuns la mânăstire. Era o proprietate mică, aflată într-o zonă suburbană a oraşului, în
faţa aeroportului local, şi părea că locul era nepotrivit, fără nici un sens pentru noua mea
viaţă. Nu cunoşteam pe nimeni în Mânăstirea New Diveyevo şi nu aveam nici cea mai
vagă idee cu privire la ceea ce trebuia să mă aştept, în afară de o mulţime de imagini pe
care mi le făcusem despre cum ar fi trebuit să arate vechea Mânăstire Diveyevo, în
vremea Sf. Serafim de Sarov. Nu citisem aproape deloc literatură ortodoxă, în afară de
Viaţa minunată şi completă a Sf. Serafim de Sarov şi a Sf. Serghie de Radonej; şi acum
începusem să citesc Pelerinul rus, care mă captivase cu o putere uimitoare. Venind la
mânăstire, nu căutam un fel desăvârşit de a mă ruga, cum făcea pelerinul din carte. Eu
abia mă născusem, totul era nou pentru mine şi abia învăţam să mă obişnuiesc cu
atmosfera Bisericii, care încă rămânea pentru mine un tărâm necunoscut. Nu-mi
amintesc cine mi-a arătat casa Părintelui Adrian. Era în mijlocul curţii, în spatele unei
bisericuţe albe, neterminate încă, dar cu o frumoasă cupolă albastră. În faţă era un câmp
deschis cu o mulţime de stupi albi. Între partea cu altarul bisericuţei şi casa Părintelui
Adrian era o salcie plângătoare mare. Uşa, cu un mic acoperiş deasupra, era între două
geamuri.
Am ciocănit timid şi uşa a fost deschisă de o doamnă bătrână, dar foarte
energică, preoteasa, care l-a chemat pe Părintele Adrian, care a venit pe o uşă din
dreapta mea şi m-a poftit într-un vestibul mic – un birou cu tavanul jos, care avea un aer
de căldură şi tihnă. Mi-a spus să mă aşez pe un scaun, cu spatele la fereastră şi cu faţa
spre colţul cu multe icoane întunecate şi o candelă aprinsă. El s-a aşezat în faţa mea, pe
un divan mic lipit de perete şi mi-a cucerit sufletul cu un zâmbet însufleţitor. Era înalt şi
prea frumos. Ochii de un albastru strălucitor arătau bucurie, deşi întreaga înfăţişare era
foarte serioasă şi blândă. Eu nu venisem să găsesc un ‘bătrân’, cum am aflat mai târziu
că se spune. Nici nu aveam vreo urgenţă deosebită ca să-l caut, căci simţeam că toate
sunt cu purtare de grijă la Jordanville. Nici nu mă ardeau întrebări importante. Eu
venisem în vizită şi el a înţeles asta şi a început să-mi pună întrebări despre mine, cu un
glas minunat de tenor. Totul părea simplu şi neînsemnat, astfel că atenţia îmi era atrasă
mai mult de numeroasele chipuri de călugări cu camilafcă de pe pereţi decât de ce
spunea el, când deodată m-a luat prin surprindere, întrebându-mă dacă săvârşisem un
oarecare păcat. Am rămas mut de uimire în faţa darului înainte vederii pe care-l avea.
Nu mă gândisem niciodată că are acest dar. Apoi, venind mai aproape şi uitându-se
pătrunzător în ochii mei, mi-a dezvăluit lucruri despre mine, despre care eu nu eram
conştient.
Convorbirea noastră nu a durat mult, dar am fost copleşit de ideea că aveam în
faţă întruchiparea desăvârşită a unui părinte atotcunoscător, cu purtare de grijă şi bine
intenţionat, căruia îi pasă de tine şi de starea în care te afli, fără să încerce să te
modeleze în vreun fel. Am plâns, dar nu pentru că îmi mişcase inima, ceea ce de fapt se
întâmplase, ci pentru că găsisem ceva minunat de care sufletul meu era însetat de prea
mulţi ani. Îndată i-am putut pune o mie de întrebări care mă chinuiseră multă vreme iar
el mi-a dat principii scurte cu care să-mi dezleg eu însumi aceste dileme. Mi-a explicat
ce este răul; mi-a spus că scopul vieţii omului pe pământ se află în ciclul zilnic al
slujbelor Bisericii; că icoanele sunt ferestre deschise spre rai, pe care îl putem vedea
cunoscând-i pe sfinţi; că pictura, muzica şi toate artele sunt ca rugăciunile, căi de a ne
apropia de Dumnezeu, ca Ziditor; că relaţiile dintre membrii familiei sunt taina
cunoaşterii lui Dumnezeu; ce este virtutea; ce este sexul; ce este teologia; care este
datoria noastră faţă de societate, faţă de Rusia aflată în suferinţă, faţă de America pe
care o iubea. Şi mai presus de toate, şi-a arătat evlavia faţă de părinţii Optinei, ale căror
feţe străluceau de pe pereţii din jurul meu. Aflasem că era fiul duhovnicesc al Stareţului
Nectarie, căci citisem fragmente din amintirile soţiei sale despre viaţa Stareţului în
Rusia cea chinuită, într-un ziar din Jordanville. Când vorbea despre el, Părintele
Adrian îi spunea batiuşca Nectarie şi ne ilustra spusele lui cu câteva istorioare din
viaţa sfântului bătrân.”
Aşa cum primise odinioară să-i fie duhovnic Părintelui Vladimir, tot aşa acum,
Părintele Andrei primise să-i fie duhovnic lui Gleb – părintele pe care nu l-a avut
niciodată. Cu toată sănătatea lui şubredă şi cu solicitările la care era supus, Părintele
Adrian s-a străduit mult să-l formeze duhovniceşte pe Gleb. Gleb îşi aminteşte cum îi
împărtăşea învăţătura Patristică despre paza minţii şi curăţia inimii:
„Mi-a zugrăvit chipul minunat al unei fecioare care urma să fie decapitată a doua
zi, pentru dragostea şi credinţa ei în Hristos. Ea mergea prin catacombe întunecoase,
umede şi pline de curent, cu o lumânare în mână care abia pâlpâia, singura ei lumină
care să o ducă la locul tainic unde se adunau creştinii ca să săvârşească Sfânta
Euharistie – prin a cărei împărtăşire Îl va moşteni pe Hristos şi Împărăţia Sa. Întreaga ei
soartă în veşnicie depinde de această mică scânteie de lumină, care o îndepărtează tot
mai mult de lumea cea fără de har şi întunecată. Cu câtă frică şi cutremur trebuie să-şi
păzească luminiţa lumânării, ca să capete viaţa pe care şi-o doreşte.
Fecioara, a continuat Părintele Adrian, este sufletul omenesc care trebuie să
păzească lumina cunoaşterii de Dumnezeu, să poarte de grijă de feluritele lucruri
neprielnice care pot întuneca sau stinge ‘Lumina care a venit în lume să-i mântuiască pe
cei păcătoşi’…. Cât de important este să ne păzim simţurile, prin care cunoaştem şi
înţelegem viaţa! Dacă suntem conştienţi de viaţă, de dragostea noastră faţă de Izvorul ei,
trebuie să fim curaţi înaintea Lui, ca să-I putem auzi mai bine Glasul în inimile noastre,
miezul vieţii noastre dăruite de Dumnezeu. Lucrarea despătimirii, neîncetata curăţire a
simţurilor noastre este esenţială pentru a păstra aprinsă candela fecioarei, care ne
luminează pe noi. ‘Lumina lui Hristos luminează tuturor.’ Lumina aceea este Harul lui
Dumnezeu ….
Părintele Adrian se ridică. Era foarte emoţionat şi aproape în şoaptă m-a poftit
să-l urmez.
În spatele lui, era o uşă către biroul său, ori poate către camera lui de rugăciune.
Când a deschis-o, am simţit ca şi cum ar fi fost sfânta sfintelor lui şi abia am cutezat să
intru. În faţa noastră era colţul său de rugăciune cu multe, multe icoane, de toate formele
şi mărimile şi analoguri(suporturi de carti) cu câteva cărţi deschise, Psaltirea, etc. … Deasupra,
dominând întreaga încăpere, era o fotografie alb-negru, în mărime naturală, a capului lui
Hristos, reprodus după vestita pictură a lui Vasnetsov. Îl înfăţişa pe Hristos foarte
realist, cu cununa de spini, suferind cu adevărat, stors de puteri şi cu ochii pătrunzători.
Aceasta era taina Părintelui Adrian; această sfântă Faţă arăta Suferinţă. Dar de ce? Nici
o explicaţie despre suferinţă nu m-a mulţumit; de ce mai trebuia ca noi să suferim, după
ce Hristos biruise durerea şi moartea? Dacă alipirea noastră de El, ne făgăduieşte
fericirea veşnică, de ce mai trebuie să suferim aici pe pământ, ca în vremurile Vechiului
Testament?
Sticlele roşii ale candelelor dădeau o lumină caldă în încăperea cu plafonul jos –
o adevărată chilie de Stareţ. M-am simţit copleşit şi chiar tremurând. Îndată, Părintele
Adrian s-a închinat în faţa icoanelor, după care a început că mi le arate una câte una, pe
când le sărutam cu evlavie. Erau bucăţele de moaşte ale Sfinţilor din Peşterile Kievului.
Mi-a arătat mai ales pe Sf. Agapit tămăduitorul, care întotdeauna i-a dat ajutor în boală;
Sf. Ioan Mult Pătimitorul, care şi-a îngropat trupul până la mijloc ca să-şi biruiască
patimile. Sf. Moise ungurul, care îi hrănise pe flămânzi, aşa cum a făcut Părintele
Adrian mai târziu, în vremea cumplitului regim sovietic.
În cameră era o linişte pătrunzătoare.