![]() |
![]() |
|
|
Înregistrare | Autentificare | Întrebări frecvente | Mesaje Private | Căutare | Mesajele zilei | Marchează forumurile citite |
![]() |
|
Thread Tools | Moduri de afișare |
|
#1
|
||||
|
||||
![]()
"Orice națiune, orice țară, își are începuturile în munca și trăirea poporului. Fără această muncă și trăire nicio națiune nu poate apărea, nicio țară nu se poate întemeia. Desigur, pas cu pas apar și fruntașii poporului și ai țării, mai buni sau mai răi, după cum se pricepe națiunea să și-i formeze și să și-i aleagă. Dar și după cum există sau nu influențe străine ori, în cazuri nefericite, ocupații și oprimare străină. În acest ultim caz fiecare pas înseamnă o luptă, fiecare gest național este o bătălie cu ocupanții. Este un drum foarte greu, foarte primejdios, de-a lungul căruia se pot forma unele deprinderi dureroase și foarte greu de înlăturat. Suferințele din Irlanda sau Indochina țin în foarte mare parte de asemenea împrejurări. Totuși, dincolo de orice astfel de probleme, rămâne ca adevăr fundamental că orice cultură livrescă, orice elită cărtu-rărească, se ridică pe temelia unei culturi populare. Cultura elină veche, de pildă, atât de idolatrizată de europenii apuseni, își are temelia ei populară. Aici intră, în primul rând, obiceiurile, datinile, cântecele, baladele, basmele, legendele și miturile elinilor, tracilor, egiptenilor și altor popoare care se suprapuneau în pături de populație în aria grecească veche. De la tracicii Orfeu și Dionisos la mistica egipteană, sursele de inspirație pentru gânditorii elini au fost nenumărate. Și pe această temelie au putut ei ridica acea cultură ce a uimit și uimește încă Occidentul european. Conservarea, valorificarea și, acolo unde se poate, recuperarea vechilor tradiții, vechilor culturi populare, este o preocupare de primă mână în mai toate țările și națiunile lumii. Peste tot se fac eforturi uriașe, se cheltuie sume gigantice pentru consemnarea fiecărei mărturii folclorice, pentru apărarea fiecărei tradiții naționale încă în viață. Peste tot, cu excepția anumitor (foste) colonii, aflate încă într-o situație extrem de instabilă. Și (uimitor?) cu excepția României.
A vorbi despre cultura veche românească, despre ceea ce etnologia numea înainte folclor, iar astăzi cultură profundă, este foarte, foarte greu. De ce? Pentru că suntem în România, iar în România cea mai disprețuită populație, cea mai disprețuită istorie, cea mai disprețuită cultură este cea română. Mai ales dacă este adevărata, vechea cultură română populară! Există, și suntem obligați de conștiința noastră să o spunem, un sistem complex și complet de persecutare, înlăturare și marginalizare a tot ceea ce este cu adevărat românesc. Exagerăm? Să vedem câteva cazuri!"
__________________
https://www.facebook.com/sil.en.94 |
#2
|
||||
|
||||
![]()
Un oarecare și-a exprimat public, repetat, în scris, disprețul profund față de Poporul Român, folosind un limbaj „elevat”-obscen. Ca urmare, a fost numit – de oficialitățile „române”! – președintele… Institutului Cultural Român! În care calitate, a patronat acțiuni și expoziții de cea mai mare mizerie, amestecând nazismul, comunismul și pornografia. Se pare că sunt singurele pe care, în rasismul său, le-a găsit apte de a exprima „românismul” așa cum îl vede el… Și rămâne în funcție! Un politician străin, venit pe la noi la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, declară public: „România este o țară frumoasă, păcat că este locuită”. O asemenea afirmație nu este doar rasistă, ci este o fățișă incitare la genocid, la exterminarea sau deportarea în masă a populației unei țări. Dacă era făcută la adresa Norvegiei sau Israelului, Irlandei sau Japoniei ș.a.m.d., o atare afirmație ar fi dus la reacții extrem de dure, de la expulzare și declararea vorbitorului drept persona non grata până la condamnarea sa pentru incitare la crime împotriva umanității (în lipsa unei protecții diplomatice). Care a fost însă reacția politicienilor și „formatorilor de opinie” din România? Au fost încântați! Au preluat expresia îndată, folosind-o iar și iar pentru a-și exprima și ei disprețul și ura față de „poporul înapoiat”, care nu-i apreciază îndeajuns. Incitația la genocid a devenit zicătoarea unei întregi categorii a elitei oficiale „românești”. Alt caz? Un ideolog al crimelor împotriva umanității comise în epoca de ocupație sovietică (și după) declară, după 1989, că românii sunt „un popor tâmpit” [1]. Bietul popor s-a simțit jignit, a reacționat cu indignare. Au sărit însă „cei mari” în apărarea criminalului politruc, declarându-l „mare gânditor politic” și sprijinindu-l împotriva poporului „neînțelegător”. Expresia a fost reluată de multe ori, ca atare sau în forme oarecum mascate, după caz, devenind, și ea, „clasică”.
__________________
https://www.facebook.com/sil.en.94 |
#3
|
||||
|
||||
![]()
Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate valorile populare au fost tratate cu un dispreț fățiș, cu dușmănie chiar, de către oficialii români – desigur, cu excepția zilelor de cam-panie electorală. Decența populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”, chiar „prostie” ș.a.m.d. Cultura populară? „Superstiție”, „înapoiere” (mereu acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) ș.a.m.d. În toată această perioadă alte popoare își transformă eroii naționali în eroi de film și chiar de jocuri pe calculator, promovându-și mereu viziunea personală asupra lumii și asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor naționali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a recurs la lansarea de nenumărate învinuiri și invective la adresa lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare sau Mihai Eminescu, sau la adresa oricărei personalități ori grupări istorice pe drept intrate în sufletul poporului. S-au promovat în schimb și se promovează cu tărie cei care au luptat împotriva Poporului Român. Conducerea țării nu a inaugurat niciodată un monument cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuți în luptele anti-comuniste, pentru cei căzuți pe front împotriva invadatorilor bolșevici, pentru cei uciși în luptele împotriva colectivizării, pentru cei uciși de invadatorii unguri în Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor bulgari ș.a.m.d. În schimb, au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război vinovați de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe fața pământului a zeci de sate românești, de asasinarea a mii de germani și de alți etnici ne-unguri din Transilvania, Crișana și alte regiuni. Un asemenea act de slăvire și promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat. Oameni care sunt rușinea istoriei omenirii, care ar fi condamnați alături de Hitler și ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad, monument ridicat cu sprijinul fățiș al autorităților „române”! E ca și când cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorității de stat, un monument închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebbels, Heydrich și Göring!! Dar așa ceva este, desigur, imposibil! Evreii știu să-și apere demnitatea națională. Același lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea, nu doar la Arad, ci în toată țara și în toată istoria ultimilor trei veacuri. Exagerăm? Între 1711-1715 în Muntenia și Moldova se instaurează o conducere străină, formată din așa-numiții fanarioți. Sprijinul ei? Armatele turcești și feluriți trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români, dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulți – promovați de guvernele de ieri și de astăzi – cum că domnitorii fanarioți au adus „reforme sociale” și „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” și „închistata” cultură românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer menționează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot” [2], numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la… 35.000!!! Unde erau ceilalți? Fuseseră uciși ori fugiseră din țară, ca să scape cu viață! Iar unele manuale școlare și multe cărți „de prestigiu” îl laudă pe acest domnitor fanariot… Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide sau izgonește peste 75% din populația unei țări românești este considerat de conducătorii României contemporane ca personaj pozitiv! Pare pur și simplu ireal, imposibil, de necrezut. Nici o națiune de pe fața pământului nu a fost supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără presiunea unor armate străine. La noi, însă, nu a fost nevoie de nici o ocupație efectivă. Însăși conducerea „românească” a practicat de bună voie politica respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioții „conducerea românească”? Nu erau boierii și ciocoii din jurul lor „patrioții țării”? Nu erau ei aceia care, disprețuind poporul de care, teoretic, țineau, își trimiteau fiii la îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane și școli străine, romano-catolice ori protestante, franțuzești și germane mai ales, austriece sau ungurești câteodată, uneori italienești? [3] Și se întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreț față de popor și cultura sa… Sigur, sentimentele naționale au existat, mai ales că făceau parte din educația apuseană. Doar că aceste sentimente naționale erau deja deturnate, nu mai țineau seama de gândirea, simțirea și trăirea națiunii, ci de concepte străine, de cele mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât, chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat [4], lupta „intelectualilor români” – și, alăturat, a politicienilor români – nu este aceea de a forma o Românie și o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiția populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forțele străine – dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” –, marea bătălie, neîncetatul război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea și gândirea lor, cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârșitului de secol XIX, mare politician și prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe față și cu multă mândrie, că a luptat o viață pentru „distrugerea superstițiilor populare românești”, pentru ca astfel românii să devină o „națiune modernă”. Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician rasist numea „superstiții populare românești” era tocmai ceea ce-i definea pe români: credință, gândire, tradiție, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot, „marele politician” habar nu avea ce înseamnă națiune, prin ce se definește. Sau, poate știa… ceea ce e și mai rău. Pentru că o națiune se definește în primul rând prin cultura sa, și doar apoi prin limbă. Sunt multe națiuni ce vorbesc aceeași limbă, dar formează state separate [5], așa cum sunt națiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o națiune [6]. Deci, adevărata definire a unei națiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioții, pașoptișii și urmașii lor au atacat însăși ființa Poporului Român. Au atacat-o repetat și sistematic, tratând-o cu un dispreț puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe toate căile care le-au stat la dispoziție – și câte nu au avut, având puterea în Țară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunțând la cultura lor veche, adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”.
__________________
https://www.facebook.com/sil.en.94 |
#4
|
||||
|
||||
![]()
De aici au izvorât acei „intelectualiști” care, într-un snobism apropiat de rasism până la confundare, negau (și neagă!) orice valoare reală și practică folclorului – culturii populare românești. Aceștia nu văd absolut nici o șansă pentru o cultură românească, pentru un stat românesc, pentru o dezvoltare românească, decât prin renunțarea la ceea ce este românesc, prin adoptarea civilizației străine. O parte din intelectualitatea interbelică, dar mai ales cea a secolului XIX, s-a caracterizat la noi prin această gândire anti-românească. Pentru cei care încă mai cred că termenii folosiți de noi sunt prea duri sau exagerați, îi rugăm să aplice această gândire la alte popoare. Dacă cineva zice că rușii n-au nici o șansă de a avea o adevărată cultură, civilizație, istorie etc., decât prin renunțarea la tot ce înseamnă cultură populară și tradiție rusească, nu este rasist? Dacă cineva zice că evreii n-au nici o șansă de a avea o adevărată cultură, civilizație, istorie etc., decât prin renunțarea la tot ce înseamnă cultură populară și tradiție evreiască, nu este rasist? Ba da, este rasist și, totodată, ridicol. Pentru că esența culturii rusești izvorăște din trăirea și exprimarea trăirii populare, adunate în secole de creștere istorică, mai mult sau mai puțin zbuciumată. Același lucru este valabil, desigur, și pentru evrei: cultura populară evreiască și tradițiile evreiești sunt fundamentul pe care se clădește cultura evreiască de astăzi. La fel este la greci, la bulgari, la finlandezi ori la chinezi. Iar dacă cineva ar încerca să conteste rușilor, evreilor, chinezilor sau oricărei alte națiuni dreptul unei asemenea dezvoltări, ar intra îndată, firesc, în rândul rasiștilor. Doar la noi persistă mentalitatea coloni-alistă de secol XVI-XIX, de „civilizație inferioară a băștinași-lor” (românii, la noi), de „civilizație superioară a străini-lor” (indiferent, la noi, de originea lor). De ce persistă? Sunt multe pricini, iar prezentarea lor depășește, cu siguranță, cadrul prezentului articol. Limpede este însă că această gândire de sclavi, inoculată românilor pe multe căi, se manifestă în toată cultura livrescă. Peste tot intelectualul român oscilează între frica și uimirea „primitivului” care accede la sălile nobiliare și revolta semi-rațională împotriva inferiorității în care cel revoltat crede (totuși) că se află. Lipsește, în cea mai mare parte, firescul dezvoltării culturii naționale, abordarea naturală a provocărilor contemporane fiecărei epoci într-o manieră proprie.
__________________
https://www.facebook.com/sil.en.94 |
#5
|
||||
|
||||
![]()
Nu se poate așa ceva? Nu poate exista o dezvoltare firească a culturii naționale, o abordare naturală și de o manieră proprie națiunii respective a provocărilor aduse de fiecare epocă istorică? Să vedem! Olandezii au putut trece de la activitățile țărănesc-meșteșugărești la o economie (ultra)modernă, fără a-și nega trecutul. Saboții și lalele, morile de vânt, arhitectura tradițională, canalele și barajele îi însoțesc și astăzi, alături de multe alte elemente populare definitorii, sublimate într-o cultură modernă, dar nu mai puțin olandeză. Morile de apă și de vânt ale românilor, moara cu făcaie și vagonetul cu șine, uriașul tezaur paremiologic românesc, vistieria nesecată a muzicii populare sau a basmului, iazurile și stupinele, vinul și grâul, crucerii și olarii, și nenumărate alte „mărci” ale vechii civilizații românești sunt însă doar o amintire – adesea disprețuită – într-o Românie care poate că este modernă, dar sigur nu prea mai este românească. Este vorba de o ruptură foarte adâncă și foarte primejdioasă între azi și ieri (sau alaltăieri). O asemenea ruptură este cu atât mai gravă cu cât nu are absolut nici o cauză naturală. După cum am arătat mai sus, ea se datorează unei mentalități colonialiste, rasiste, la modă în anumite medii apusene ale secolului XIX, dar cu totul depășită astăzi; și, mai grav decât orice, dovedită de întreaga istorie a umanității ca profund negativă. Aceasta este mentalitatea care a determinat de-a lungul timpului disprețul și chiar ura față de alte popoare, națiuni, culturi și civilizații. Aceasta este mentalitatea care stă la baza a nenumărate atitudini de înjosire, izolaționism, excludere. Aceasta este mentalitatea care a provocat nenumărate conflicte, de la cele între persoane particulare până la războaie coloniale, crime de război, genocid.
Această mentalitate a imperiilor coloniale și sclavagismului a fost impregnată gândirii românești oficiale și livrești în epoca fanariotă și rafinată în vremurile următoare. Ca urmare, chiar și iubitorii culturii populare, admiratorii vechimii, precum Alecsandri, Sadoveanu ori Noica, ajung a oscila între această admirație și „retușul” cerut de conștiința „inferiorității”. Un Eminescu sau Simion Mehedinți rămân, până la urmă, voci aproape singulare în încercarea lor de încurajare a unei linii proprii de dezvoltare a culturii românești.
__________________
https://www.facebook.com/sil.en.94 |
#6
|
||||
|
||||
![]()
Așa cum era de așteptat, ocupația sovietică a accentuat disprețul – subtil sau brutal – pentru ceea ce este cu adevărat românesc. Plin de durere, Ernest Bernea observa, la începutul anilor ’50, că „vechea cultură populară a dispărut”. De ce? Pentru că dispăruse modul de viață, felul de a fi, de a trăi, al „românului natural”, al țăranului, ciobanului sau meșterului popular român. Nu cu totul. Pe alocuri mai erau sate de olari și de cruceri, de ciobani și zarzavagii, de țărani adevărați. Dar Ernest Bernea vedea scăderea accelerată a numărului lor, demolarea sistematică a culturii populare, începând cu insuportabila – pentru comuniști – credință ortodoxă, înlocuirea tradițiilor vii cu „festivale folclorice” și altele asemenea. Și a fost sigur că, prin distrugerea firelor ce țineau poporul în străvechea sa cultură, aceasta va dispărea. Va dispărea o dată cu dispariția târgurilor și a horelor, cu dispariția mânăstirilor și drumurilor vechi, cu noile legi privind pământul și pădurile, apele și morile. Va dispărea o dată cu odioasa colectivizare forțată, cu închiderea în pușcărie a mii și mii de preoți ortodocși, cu închiderea celor mai însemnați oameni cu adevărat din popor – gospodari harnici, oameni ai credinței, iubitori ai adevărului.
__________________
https://www.facebook.com/sil.en.94 |
|