Două feluri de a iubi.

[Mihnea Dragomir]

Vechii greci aveau două cuvinte pentru "iubire": agape şi eros. În româneşte avem "iubire" şi avem "dragoste". Folosim aceşti termeni în mod nediscriminat: pur şi simplu îl spunem pe primul care ne vine în minte. Dar înseamnă acelaşi lucru "a iubi" cu "a fi îndrăgostit" ?

Trăim sub paradigma libertăţii prost înţelese, fapt care influenţează ştiinţa psihologiei şi mentalitatea oamenilor în general. Am întâlnit (frecvent) persoane foarte stimabile, care erau oripilate de "prejudecăţile retrograde", "rurale", "medievale" în care trăiau familii până foarte recent, familii în care părinţii se ocupau de aranjamentele matrimoniale. Va să zică: săracii tineri de atunci ! Alţii hotărau pentru ei, iar ei trebuiau să facă ceva absolut revoltător: să se supună.
Dar asemenea concepţii vetuste nu se limitează doar la conformare în găsirea "partenerului de viaţă". În medievala concepţie creştină, oamenilor înapoiaţi "popii" le cer, nici mai mult, nici mai puţin, să Îl iubească pe Dumnezeu. Porunca iubirii ! Ca şi când dragostea ar putea fi ceva aşa, la comandă. Absurd !
Absurd ? Mult mai puţin decât ni se pare la prima vedere. Pentru omul de azi, dragostea e ceva care pică de undeva. Era să spun "din Cer", dar oamenii cred mai mult în feromoni, în potriviri de pH şi în aranjarea planeţilor decât în ceea ce înţeleg creştinii prin "Cer" cu majusculă. Ei bine, aici duce confuzia dintre "a iubi" şi "a fi îndrăgostit".

Inteligenţa limbii pare să fi observat ceva ce noi nu mai observăm. Spunem "sunt îndrăgostit" întotdeauna la diateza pasivă, pe când "iubesc" îl folosim la diateza activă. A fi îndrăgostit înseamnă a-ţi cădea ceva sau cineva cu tronc, cel mai des hodoronc-tronc. "Pasiv" are legătură cu "pasiune", adică "passio" sau patimă. A fi îndrăgostit este patimă. Când sunt îndrăgostit eu nu am urmărit acest lucru, ci mi s-a întâmplat. A fi îndrăgostit nu e ceva de ordin raţional. Dragostea e oarbă, dragostea este Eros. Vine din săgeata cu care şmecherul acela dotat cu arc şi şăgălnicie m-a lovit în timp ce nu eram prea atent la ce mi se întâmplă.

Nu aşa stau lucrurile cu "a iubi". Iubirea angajează nu (numai) compartimentul afectiv al psihicului meu, cât (mai ales) compartimentele superioare: al cogniţiei şi voliţiei.

Al cogniţiei, pentru că iubirea este mult mai concretă decât dragostea. De îndrăgostit, poţi fi îndrăgostit de ceva diafan, neclar sau de-a dreptul nebulos. De o imagine. Dar de iubit, nu poţi iubi o nălucă. Ca să iubim, trebuie ca mai întâi să cunoaştem. Dacă aş avea cu 20 de ani mai puţin, poate că aş putea spune "sunt îndrăgostit de Cheeky Girls", dar în nici un caz "eu le iubesc pe Cheeky Girls", fiindcă nu le cunosc pe domnişoarele şi nu ştiu despre ele decât o poză, un cântec şi un scandal.
De aceea şi spunem "dragoste la prima vedere", dar niciodată nu am auzit "iubire la prima vedere". Ca să iubeşti, îţi trebuie un anumit timp: exact atâta cât să ajungi la un anumit prag al cunoaşterii obiectului iubirii. Când eşti îndrăgostit, obiect eşti tu însuţi (sub aparenţa subiectului gramatical): ţi se poate întâmpla mai repede, iar a cunoaşte nu e deloc necesar dragostei (ba chiar contraindicat de multe ori).

Al voliţiei, pentru că iubirea este un act de voinţă, pe când dragostea nu. Vreau, nu vreau, sunt îndrăgostit (sau "cad îndrăgostit" se spune în alte limbi). Nu se transpune asta la "a iubi". Iubesc atunci, şi numai atunci, când vreau să iubesc. Porunca este "iubeşte-ţi apropele" şi "iubeşte-i chiar şi pe duşmani". Dumnezeu nu ne cere lucruri imposibile. Nu ar putea să ceară ceva atât de absurd ca "fii îndrăgostit de aproapele", ori chiar "fii îndrăgostit de duşmanii tăi". El ne spune "iubeşte-ţi duşmanii", fiindcă acest lucru e posibil, ţine de voinţa noastră. Îi iubesc fiindcă vreau să îi iubesc şi în nici un caz fiindcă mi-au căzut cu tronc.

Aceste observaţii sunt cu atât mai valabile în ceea ce priveşte iubirea de Dumnezeu. De aceea, virtuţile cardinale sunt înşiruite mereu în ordinea aceasta necomuntativă: credinţă, speranţă, iubire. Deşi cea mai importantă este iubirea, nu se poate ajunge la iubire fără credinţă, care e temeiul: nu Îl putem iubi pe Dumnezeu decât dacă Îl cunoaştem (atâta cât se lasă El cunoscut şi cât Îl putem cuprinde pe Cel necupris, şi anume suficient ca să Îl iubim). Vedem acum cât de mult greşesc cei cărora eu le spun "iubirişti" şi pe care îi vedem atât de des în postură de cateheţi ai copiilor şi tinerilor. Ca să ajungi să îl iubeşti pe Dumnezeu, mai întâi trebuie să te ocupi un pic de axiomele credinţei, cărora le mai spunem şi "dogme", cuvând care a ajuns el însuşi, în epoca noastră iubiristă, să aibă o conotaţie negativă.
La fel, în a-L iubi de Dumnezeu un efort de voinţă este necesar. Îl iubesc pentru că vreau să Îl iubesc. Că, în final, iubindu-L pe Dumnezeu ajung să fiu şi îndrăgostit de El, asta ţine de generozitatea fără sfârşit a darurilor Sale.