Cum sa facem parte altora la credinta noastra .

[iustin_dumitru]

Despre mine pot sti cu siguranta daca am credinta. Dar oare ce este aceasta credinta? este ceva care poate fi comunicat si altora? Este o propietate a mea, o teorie , un dreptar de conduita? Si din clipa in care zici ca o ai,nu cumva incepi sa te lauzi? Nu uiti oare de multele momente cand Dumenzeu iti este indiferent sau departe, fata de puterea cu care te atrag patimile tale? Iar daca ai zice ca o ai partial sau chiar ca nu o ai , atunci mai poti vorbi despre ea, cand ea ar trebui sa fie de fapt convingerea ta?

Iata un lant de intrebari cu care ne confruntam cand am vrea sa vorbim altora despre noi. Despre noi? Pai daca zicem ca despre noi,inseamna ca vorbim deja de credinta noastra, deci presupunem ca o avem . Si de regula acesta e cazul acelor oameni care isi pun toata nadejdea in Dumnezeu, care sunt indiferenti la atractiile lumii , care prin rugaciune cauta mila si harul lui Dumnezeu, si care interpreteaza tot ce se intampla in jur din perspectiva credintei lor. Dar cum sa o impartasim si altora? Caci te intreaba o cunostinta , ce mai faci ,ce ai mai facut .Si tu raspunzi"ma lupt cu caldura asta" sau " ma ingrijorez cu scumpirile sau cu razboiul" . Dar nimanui nu ii spui : "tanjesc dupa harul lui Dumnezeu",sau "as vrea sa imi curat viata de pacate " , sau "as vrea sa am inima curata la rugaciune".
Ba mai mult ,vezi oameni furiosi in jur, sau coplesiti de neputintele lor si le spui "stiu un psiholog bun" sau "incearca sa nu te mai gandesti" . Dar daca le-ai zice "lasa-te in voia lui Dumnezeu" , sau "maniaza-te si nu pacatui" si 'sa nu apuna soarele peste mania ta" ,nu mai mult l-ai ajuta pe acel om decat un raspuns banal?
Simitim despre noi ca suntem cu totul al lui Dumnezeu, toate gandurile si toata speranta noastra e la El. Desi sincer fiind,daca chiar am simtii, daca aceasta ar fi preocuparea noastra clipa de clipa, atunci ar fi usor sa o transmitem si celorlalti, nici nu ar fi nevoie de atatea cuvinte. Si cu toate ca simtim asta, fie ne rusinam,fie ne piere inspiratia, fie consideram ca nu suntem pregatiti , si preferam sa lasam viata sa se scurga pe langa noi, sa irosim ocaziile, si sa nu ne aratam in nici un fel credinta . Caci una e a fi discret, si a considera ca nu e un subiect de care sa vorbesti, dar atunci sa o arati prin fapte, si alta sa nu o arati nici prin fapte ,nici prin vorbe ,nici prin nimic , caci atunci ramane cumva doar impresia ta despre tine ca ai avea-o , desi speranta ca intr-o zi vei da rod,nu te paraseste niciodata.
"Daca cineva are o lampa,nu o pune sub pat ,ci in obroc,sa lumineze tuturor"
Dar sa nu cadem in extrema cealalta, a considera ca credinta sta in vorbe multe. Nu ! Credinta este putere ,ea vine din suflet, nu e un concept,nu e un subiect , esti tu care crezi in ceva, si acel ceva este chiar mai mare decat tine insuti, este Dumnezeu.
Credinta adevarata isi da ea sie insusi continut. Daca vorbesti, daca faci, chiar si daca gandesti doar , credinta este aceia care iti da aceasta putere. Intri gol ,zdrentaros si murdar in camera credintei , si iesi ca un mire gata de a imbratisa lumea,cu puterea Celui ce te imbraca.
Deci sa nu ne ferim sa vorbim de credinta noastra , dar in felul in care are nevoie celalalt. Daca e necajit, sa ii dam credinta noastra in alinare, daca e singur, sa ii aratam credinta noastra in insotirea lui, daca este indoit, sa ii aratam puterea credintei noastre prin aceea ca ne invingem noi insine indoiala.
Si apostolul Pavel nu manca carne jertfita idolilor nu din credinta sau necredinta acelui act, ci din felul cum era afectat aproapele sau de acest lucru. Deci credinta noastra nu e doar a noastra.
Este credinta primita si de noi in dar , si care nu se implineste decat daca o daruim si altora. Cine ingroapa talantul i se va imputa dobanda.

[iustin_dumitru]

Acum sa te vad!
Dumnezeu ti-a zis :Nu judeca ca sa nu fi judecat "
Dar totodata Biserica iti zice ca esti dator fata de sufletul si mantuirea aproapelui sa ii arati cand greseste.
E dat ca exemplu un paragraf din VT
„Pentru că Eli știa de nelegiuirea fiilor săi și nu i-a oprit, casa lui va fi pedepsită pentru totdeauna.”
Cum mentii pare acest compromis ? Cum ii spui celuilalt ca greseste fara sa incalci echilibrul si fara sa il judeci ?
Aici este nevoie de harul sfintilor,aici se arata cu adevarat dragostea.

De exemplu le aud pe ale mele ca ridica in slavi cosmeticele ,epilarea alipind-o in general de grija de aspect.
Dar ma duc cu gandul la un Clement Romanul care in a sa didahie explica clar in zorii crestinismului cum trebuie sa se comporte femeia crestina , fiind chemata la noua viata fata de Hristos. Infrumusetarea cu cosmetice e vazuta ca o dorinta fireasca a lumii vechi de a ascunde defectele, dar care prin viata cea noua in Hristos nu mai e necesara.
Daca le trimit linkul sa citeasca o intepreteaza ca un atac.
Ba mai mult,imi spun ca e respect fata de oameni sa fii curat ,sau ca e dreptul fiecaruia sa se aranjeze cum vrea.
Deci oamenii aduc o opozitie crunta , asupra ta ,nu asupra invataturilor, si iti trebuie multa intelecpiune si rabdare sa nu ii superi, dar si sa astepti momentul prielnic cand poti cu argumente care dau viziunea de ansamblu,dar care tin cont si de starea celuilalt , sa plasezi indrumarea.
Cel mai mult insa trebuie sa fii atent cum vorbesti,ca orice urma de afront personal, inexactitate, comunicare partiala, va aduce asupra ta taxarea ca mandru etc, iar asupra Bisericii ca e invechita ,ca nu asta e esenta crestinismului, si tot felul de confuzi care pot apare daca tu insuti nu ai inteles bine acele indrumari /porunci.

Acesta a fost un mic exemplu doar ,dar sunt incalcari mult mai flagrante : iertarea cu care suntem datori, desfraului acceptat sub forma divortului cand intalnesti alta iubire etc, care le auzi din partea lumii,care sunt direct impotriva poruncii lui Dumnezeu dar par permise in ultimul timp, si va fi greu sa demontezi aceste conceptii seculariste inradacinate, daca te repezi si nu iei omul cu intelegere si rabdare

[CristianR]

În prealabil postat de iustin_dumitru

Acum sa te vad!
Dumnezeu ti-a zis :Nu judeca ca sa nu fi judecat "
Dar totodata Biserica iti zice ca esti dator fata de sufletul si mantuirea aproapelui sa ii arati cand greseste.
E dat ca exemplu un paragraf din VT
„Pentru că Eli știa de nelegiuirea fiilor săi și nu i-a oprit, casa lui va fi pedepsită pentru totdeauna.”
Cum mentii pare acest compromis ? Cum ii spui celuilalt ca greseste fara sa incalci echilibrul si fara sa il judeci ?
Aici este nevoie de harul sfintilor,aici se arata cu adevarat dragostea.

Chestiunea este într-adevăr delicată. Dar a observa greșeala – atât a ta, cât și a celor apropiați ție – și a o semnala nu înseamnă încă a-l judeca. Cred că în termeni moderni asta ar fi a eticheta: "Ești un păcătos/hoț/desfrânat etc." A spune, însă: "Cutare lucru/ atitudine/ faptă este păcat pentru că..." nuînseamnă că-l judeci, pentru că nu condamni omul, ci fapta rea.

Sigur că trebuie procedat cu delicatețe, cu grijă să nu jignești și chiar să nu se simtă jenat cineva de cuvintele tale – așa cum am găsit spus chiar într-o rugăciune –, să simtă că o faci dintr-o preocupare sinceră pentru mântuirea lui, din dragoste. Iar dacă n-avem dragoste față de cineva, poate că nici nu suntem datori să-l tragem de mânecă, pentru că asta înseamnă că încă n-a m terminat lucrul cu bârna din ochiul nostru. Căci dacă ne-am fi curățit – ochiul lăuntric, inima –, atunci am fi avut și dragoste.

De exemplu le aud pe ale mele ca ridica in slavi cosmeticele ,epilarea alipind-o in general de grija de aspect.
Dar ma duc cu gandul la un Clement Romanul care in a sa didahie explica clar in zorii crestinismului cum trebuie sa se comporte femeia crestina , fiind chemata la noua viata fata de Hristos. Infrumusetarea cu cosmetice e vazuta ca o dorinta fireasca a lumii vechi de a ascunde defectele, dar care prin viata cea noua in Hristos nu mai e necesara.

Nu le cere să se conformeze unei măsuri duhovnicești la care nu au ajuns! Viața nouă în Hristos trebuie dorită de fiecare, abia după aceea vom căuta să ne potrivim ei în toate ale noastre, inclusiv felul în care ne îmbrăcăm, umblăm, privim ori vorbim. Abia după ce vor dobândi acea dorință, vor dori să afle cum se pot apropia mai mult de Hristos, cum să înainteze mai mult în Viață. Sigur, pe copii suntem datori să-i îndreptăm atunci când greșesc, să-i ghidăm, dar atâta timp cât aluatul este fraged, ei tinzând să asculte, din dragoste, de părinți... măcar până la o anumită vârstă. Sunt și copii care nu ascultă, este dramatic, dar nici Dumnezeu nu intră cu forța într-o inimă care nu I se deschide. Ca părinte, poți doar să-l ghidezi, în așa fel încât să pășească pe Cale; acea Cale pe care te vede pe tine mergând în fața lui. Inima lui nu-ți aparține, însă. N-ai nicio putere acolo.

[iustin_dumitru]

Observatiile tale foarte echilibrate si utile ca de obicei


"Nu le cere să se conformeze unei măsuri duhovnicești la care nu au ajuns! Viața nouă în Hristos trebuie dorită de fiecare"

Da,principala noastra arma e rugaciunea pentru celalalt, si acceptarea lui asa cum e.
( dar nu ma refer la cei apropiati,la copii,unde ai mai multe arme).

O gresala frecventa care o fac e sa vorbesc putin superficial, si atunci celalalt imediat se leaga de ce si cum zic ,pierzand esenta indrumarii,ca si cum ar veni de la mine.

Daca esti f atent cu ce zici, si mai mult concentrat pe tine decat pe el , adica pe ce crezi tu, atunci poti lua lucrurile si explica ce crezi intr-o anumita problema, dar facand apel la autoritatea care a zis asta, incercand sa pastrezi spiritul in care acela a zis-o, altfel interpretarile tale proprii te pot rataci.