[vsovivi]

Laudele deşarte nu-şi au rostul, nu l-am cunoscut decât din vedere, de la distanţă, din TV şi că l-am mai ascultat la câteva liturghii şi cuvinte duhovniceşti la sfârşitul liturghiei şi la radio de câteva ori. E trist că am rămas mai singuri, ca nişte copii la care ne-a murit străbunicul. Nu ştiu dacă l-am iubit sau nu cu adevărat. Că aşa doar vorbe deşarte, e uşor a spune, dar inima, inima mea nu ştiu cât de mult a fost de alături de el, nu doar acum la final, ci în toată viaţa lui, căci ştiu de el de prin 1991, când l-am văzut la Catedrală cu Arhiepiscopul Teofil Herineanu care era foarte bătrân dar era plin de Har Sfânt, că se vedea când binecuvânta... Şi de atunci l-am urmărit de la distanţă, aşa din curiozitate, ce mai face şi ce mai spune, dar n-am stat de vorbă cu el niciodată, şi multe lucruri bune a făcut, şi a spus... taine cu mult tâlc, şi nu ştie gLumea ce a făcut el din ascultare... căci gLumea nu-i atentă... nu ia în seamă... Chiar şi acum pe patul de moarte a spus o proorocie în ceea ce-l priveşte, încă de pe patul de spital din străinătate... ''Aş vrea să mor acasă'', adică în România... Şi Domnul a hotărât ceea ce e mai bine pentru el, căci nu vrea Domnul jertfe şi suferinţă şi chinuri, căci el a suferit multe chinuri pentru Hristos la viaţa sa, hăituiala comunistă, temniţă, batjocuri, umilinţe, şi nu mai avea sens să-l lase Domnul să mai sufere iarăşi, şi iarăşi căci crucea lui a fost înaltă şi de fier, cruce grea şi cumplită... şi complet împlinită, cum ar zice americanii: Mission Complete! Aşa că nu am ce să plâng, nu am ce, şi nici nu ştiu dacă nu cumva ar trebui să mă bucur şi să mă veselesc, să dănţuiesc înaintea Domnului, aşa ar fi, doar că nu se cuvine... şi eventual aş plânge mai mult pentru noi cei rămaşi de izbelişti... căci el iubea şi mângâia pe toţi ciungii şi cocoşaţii şi bolnavii şi piticii şi urâţii... Am fost martor odată la catedrală şi mult m-am mirat cum voiau ei sărmanii să fie mângâiaţi de părintele, de străbunicu'... Şi el i-a mângâiat fără aere de mitropolit, ci era aşa ca un frate mai mare şi mai bătrân, dar în aceiaşi durere cu ei... m-am mirat mult atunci... Ce să spun, de faptul că întotdeauna a fost demn şi serios şi smerit? Că a avut atitudinea cea mai dârză în această perioadă de 20 de ani de aiureală politică, iar în cei 42 de ani de dinainte de '89 a fost mereu stindardul răbdării ciumei comuniste până la sfârşit... căci primind un vis ca să nu ajungă povară, el nu şi-a scos amândoi ochii aşa cum a avut intenţia în puşcăria cea mai grea în care a fost băgat pe nedrept, ci sora lui cea oarbă ce trecuse la Domnul i-a apărut în vis şi amândoi pe o plută ce urca râul Bistriţa i-a spus că nu e bine să fii povară nimănui, şi iată nici pe ultima sută de metri Domnul nu a lăsat ca să ne fie povară. O ce dulce povară... Doar că nu mai au astăzi copiii responsabilitatea cea sfântă pentru străbunici şi bunici, aşa că el şi Dumnezeu ştiind acest lucru, au hotărât să nu ne mai apese cu un bătrân bolnav şi neputincios... trecându-l cu demnitate Domnul la cele de sus, la cele cereşti. Mulţumim Doamne pentru toată viaţa, sfântului robului tău. Amin.