Părintele Dumitru Stăniloae – Rugăciunea într-o lume secularizată
ultima parte
Sfântul Isaac Sirul spune: „Silește-te, când te întâlnești cu aproapele tău, să-l cinstești mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile și picioarele și laudă-l chiar pentru virtuțile pe care nu le are“. “Iubeste-i pe păcătoși dar urăște faptele lor și nu-i disprețui pentru greșelile lor“. “Căci prin acestea și prin unele ca acestea îi atragi spre bine“[9]. Sfantul Simeon Noul Teolog spune mai mult: “Domnul a primit să ia asupra Sa fața fiecărui om lipsit și să Se unească cu fiecare, ca nici unul dintre cei care cred în El să nu se înalțe împotriva fratelui său, ci fiecare, văzându-l pe fratele și pe aproapele său ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine însuși atotpreamic față de fratele sau, ca față de Făcătorul sau; si să-l cinstească și primească întocmai ca pe Acela, și să-și deșerte toate averile spre slujirea Lui, precum și Hristos și-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră“[10].
Legătura fiecărui om prin cuvânt cu celălalt este atât de absolută, că trebuie să răspund în mod necondiționat chemării lui și, de asemenea, eu însumi trebuie să fac apel la el în mod necondiționat. Nimeni nu poate scăpa de răspundere, nu poate evita răspunsul la chemarea celuilalt. Și dacă răspunsul meu este negativ, nu pot să scap de neliniște. Acest caracter absolut al legăturii noastre prin cuvânt inseamna că prin cuvânt suntem legați în Dumnezeu Cuvântul Insuși. El Insuși face apel la mine prin chemarea semenului meu iar eu trebuie să răspund semenului meu ca lui Dumnezeu Insuși. Dumnezeu Însuși l-a pus pe semenul meu în situația de a apela la mine și tot El m-a pus și pe mine în fața acestuia cu datoria de a-i răspunde și de a face apel la el. Și bucuria pe care ne-o facem prin răspunsul pozitiv al unuia față de celălalt este o bucurie care ne vine și pe care ne-o dăruim tot din partea lui Dumnezeu. Legătura noastră prin cuvânt pretinde deci desăvârșirea sa în iubire. Aproapele constituie cuvântul viu si de-viata-facator al lui Dumnezeu către noi și, la rândul meu, eu sunt cuvântul ontologic viu și de-viață-făcător al lui Dumnezeu către aproapele meu. De aceea e absolut necesar să ne răspundem. Ne chemăm și ne răspundem unul altuia pentru că Dumnezeu face apel la noi prin alții și la alții prin noi și tot Dumnezeu răspunde în răspunsul meu și în răspunsul lor. Celălalt și cu mine suntem persoane ipostatice după chipul lui Dumnezeu Cuvântul și al puterii lui Dumnezeu Cuvântul mai cu seamă în apropierea Lui de mine ca om. Sunt prins astfel într-un dialog ontologic, care își are rădăcinile în Dumnezeu, în dialogul Sfintei Treimi. De mine depinde numai modul răspunsului și, poate, și al apelului. Daca apelul și răspunsul sunt rele, atunci noi desfigurăm dialogul și prin aceasta și ființa noastră, dar nu le suprimăm. Ne torturăm, dar nu ne uităm. Gândindu-mă la Dumnezeu atunci când aproapele face apel la mine, când văd că are nevoie de mine sau bucurându-mă de prezența și atenția lui, eu ascult porunca lui Dumnezeu și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul și pentru cuvântul pe care mi-l adresează prin acela. Dialogul meu cu aproapele este în același timp dialogul meu și dialogul său cu Dumnezeu. Dar acest dialog nu se realizează într-un mod desăvârșit, atât între noi oamenii cât și între fiecare din noi și Dumnezeu, decât sub forma rugăciunii, adică atunci când ascult chemarea celuilalt și îi răspund in duhul rugaciunii și dacă mă rog în ambianța acestui dialog și pentru a găsi capacitatea de a sluji. In rugăciune eu mă sensibilizez cu totul față de celălalt așa cum o cere dialogul. Dialogul și deci dialogul desăvârșit în duh de rugăciune trebuie să se facă nu numai prin cuvintele rostite dar și prin cuvintele întrupate în faptele de întrajutorare și, atunci când e nevoie, în faptele de milostenie.
Prin fapte noi ne oferim mai mult încă unul altuia și lui Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru celălalt trebuie să fie unită cu fapta pentru el și, atunci când trebuie, cu milostenia. Sfantul Isaac Sirul spune: “Nimic nu poate apropia așa de mult inima de Dumnezeu ca milostenia“. Sau: “Dacă ai ceva mai mult decât cere trebuința zilei, împarte săracilor și apoi vino și adu cu îndrăzneală rugăciunile tale“[11]. Sau: “Sa biruiasca în tine pururea cumpăna milosteniei, până ce vei simți în tine mila lui Dumnezeu față de lume“[12]. Sau: “Iubește-i pe saraci, ca prin ei sa dobândești și tu mila lui Dumnezeu“[13]. Sau: “Seamănă milostenia cu smerenie și vei secera milă la judecată“[14]. Căci “inima împietrită și nemilostivă nu se curăță niciodată“[15]. De aici Sfântul Isaac Sirul trage concluzia că omul milostiv este un adevărat medic, mai întâi pentru sine însuși îndepărtând din ființa sa patimile[16].
Milostenia și iubirea de ceilalți produc lumină în propriul său suflet și astfel in cunoasterea tainelor lui Dumnezeu. O viață pur individuală este oarbă si atee. Am pierdut umanitatea pentru că am devenit solitari. Dar rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută in așa fel ca să poti să simți durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfățișezi lui Dumnezeu purtandu-l pe celălalt în tine și poți să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea fata de celălalt care merge pană la însușirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, el nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire față de celălalt. In aceasta se arată preoția universală a laicilor, care ii face să se roage unii pentru alții. Aceasta face ușor de înțeles rugăciunea preotului comunității pentru toți credincioșii din parohia sa. Din puterea lui Hristos Care ne ia la Sine prin jertfa Sa continuată într-un mod tainic, preotul primește puterea de a face același lucru. Sfântul Isaac Sirul spune: “Acoperă-l pe cel ce a greșit când nu ai nici o păgubire din aceasta și îl vei face să aibă curaj iar pe tine însuți in stare să porți mila Stăpânului tău. Sprijină-i cu cuvântul pe cei slabi și întristați cu inima și te va sprijini și pe tine dreapta Celui ce poartă toate“[17]. Căci numai în chemarea pe care ți-o adresează celălalt prin durerea lui, adesea prin simpla lui prezență, Dumnezeu însuși te întâlnește într-un mod mai evi*dent, iar în răspunsul tău la această chemare cu deplina durere a inimii tale se manifestă sensibilitatea si puterea lui Dumnezeu ce se revarsă nu numai asupra celuilalt dar si asupra ta, în măsura in care te-ai unit cu el. “Fă-te părtaș cu cei întristați la inimă în durerea rugăciunii și în strângerea inimii tale și se va deschide înaintea cererilor tale izvor de milă“, continua Sfantul Isaac Sirul[18]. Rugăciunea deplină pentru celălalt este cea însoțită de durerea ta pentru el sau de jertfa ta prin darul faptei tale. Căci numai în această stare de jertfă intru la Dumnezeu împreună cu Hristos, de la Care am primit puterea jertfei Lui. Trebuie să mă topesc de iubirea și mila pentru celalalt în Dumnezeu si în celălalt, pentru a mă împărtăși de Dumnezeu Care e mila si iubire. Numai prin sensibilitatea jertfei și a milei pentru celălalt pătrund ca o mireasmă în spațiul divin care este și el o mireasma patrunzatoare de iubire și milostivire.
In Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minții pe altarul inimii ori a sensibilității pline de iubire și de milă în care se află Hristos cu iubirea și mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Se pare deci că prin aceasta ne interesăm doar de noi înșine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am făcut față de frații mei, deci mă rog și pentru relații mai bune cu aceștia sau pentru ca ei să nu rămână pe vecie atinși de nedreptățile mele față de ei. In acest sens, Sfantul Isaac spune: “Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinstește pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin voința cea ascunsă a lui Dumnezeu. Și cel ce îl apără pe cel nedreptățit Il are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-și dăruiește brațul său spre ajutorul aproapelui primește brațul lui Dumnezeu în ajutorul său“[19]. Rugăciunea, deci, este un factor de însănătoșire si întărire spirituală a ființei mele, dar si o însănătoșire si întărire a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalți în inima lui iar ei simt aceasta și vin spre el. Sfântul Serafim din Sarov a spus: “Impacă-te cu Dumnezeu și mulți oameni vor veni sa se împace cu tine“. Reproducând aceste cuvinte, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, egumenul mănăstirii Grigoriu de la Athos, adăuga: “In tradiția isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinții care se împăcau cu Dumnezeu se afundau în pustie, mulțimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor” [20]. In România nu există pustiuri ci numai mănăstiri. Dar cu cât un călugăr din aceste mănăstiri este mai duhovnicesc, adică se roagă mai mult, cu atât el este mai căutat de popor. Un asemenea călugăr își satisface nu numai propria nevoie de rugăciune, dar și setea spirituală a celor care îl caută. Și mulți din aceștia s-au obișnuit cu rugăciunea neîncetată a inimii in mijlocul lumii. Și tocmai de aceea mulți dintre cei in mijlocul cărora trăiesc acești practicanți ai rugăciunii inimii, ajung mai uniți între ei decât cei care nu se roaga“.
(în: Parintele Dumitru Staniloae, “Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant“, Editura Deisis, Sibiu)
|