[Daniel777]

partea 3-a

Pentru Sfântul Chirii al Alexandriei nimeni nu se poate mântui altfel decât prin actul oferirii sale lui Dumnezeu într-o dăruire de sine integrală. Dar nimeni nu se poate oferi ca jertfa curata altfel decât prin unirea cu Hristos, Care se oferă neincetat pentru noi ca o jertfă curată şi totală Tatălui. De la Hristos am luat şi noi puterea de a ne curaţi şi de a ne dărui, unindu-ne cu El într-un unic act de jertfă. Aceasta este tema unică a lucrării Sfântului Chiril: “Inchinarea în Duh şi în Adevăr”[6]. Cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu se dăruie cu toate gândurile şi cu toate faptele sale. El trăieşte cu totul în Dumnezeu. Accentul pe care Sfântul Chiril îl pune în primul rând pe oferirea propriei persoane nu este lipsit de importanţă. Noi nu ne putem curaţi privirea, deci imaginile lucrurilor şi persoanelor şi relaţiile noastre cu ele, dacă nu ne curăţim propria noastră persoană. Nu-I putem dărui Lui Dumnezeu lucrurile noastre, daca nu ne putem darui pe noi insine. Este un lucru de prima importanţă ca in tot ceea ce facem să ne vedem pe noi înşine cu referire la Dumnezeu, să fim mereu conştienţi de această dimensiune profundă şi tainică a persoanei noastre. Şi aici ne vine în ajutor Dumnezeu Insuşi venind aproape de noi, asumându-şi umanitatea şi dăruind-o Tatălui. Trebuie să avem respect şi reverenţă faţă de noi înşine pentru a avea respect şi reverenţă faţă de lucruri şi semeni ca faţă de nişte creaturi pline de taina şi adâncul lui Dumnezeu. Dumnezeu Insuşi ne-a înlesnit aceasta, asumându-şi umanitatea noastră în chiar ipostasul Său, intrând în comuniune cu noi şi împărtăşindu-ne infinitatea Sa. Dar dacă trebuie să-i oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră, este firesc să-i oferim şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Iar aceasta are din nou o mare importanţă nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalţi. Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi. Asta înseamnă să te gândeşti la celălalt şi să comunici cu el întotdeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinţa, cu un sentimentul de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină.

Faptul ca cineva a comis o greşeală faţă de mine sau faţă de un altul, nu trebuie să scadă în ochii mei valoarea şi sensul incomensurabil al misterului său, acest dar inepuizabil pentru mine, acest dar absolut superior faţă de lucruri, dat fiind că celălalt reprezintă în întâlnirea sa cu mine o rezervă infinită de mister. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu căuta sa faci deosebire intre cel vrednic şi cel nevrednic, ci toţi oamenii sa fie pentru tine deopotrivă în bunătatea ta. Căci în acest fel ii vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul Insuşi a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici pentru ca în felul acesta să-i atragă pe toţi la frica de Dumnezeu si prin cele trupesti sa-i apropie de cele duhovnicesti“[7]. Evagrie monahul menţionează îndeosebi datoria de a nu lăsa ca reprezentarea fratelui nostru, prezentă în conştiinţa noastră, să fie răpită de fiara urii: “deci, dacă gândul despre fratele nostru se învarte în noi cu ură, sa ştim că o fiară sălbătică l-a răpit, asemenea şi gândul despre femeie daca se întoarce in noi amestecat cu poftă de ruşine“[8]. Iar dacă o fiară sălbatică face aşa ceva în noi, asta înseamnă că ea face ravagii în noi. Semenii mei îmi pun problemele cele mai complicate; întâlnirile lor cu mine produc împrejurări mereu noi iar eu trebuie să văd în acestea tot atatea chemari pe care Dumnezeu mi le adresează pentru a face sa sporească iubirea. Răspunzând acestor chemări, eu accept un dialog mereu nou între Dumnezeu şi mine. Punând, în toate situaţiile în care ne aflăm, gândul despre aproapele meu în legătură cu Dumnezeu, eu îi răspund lui Dumnezeu nu numai mulţumindu-i pentru faptul că mi l-a dat pe acest semen pentru creşterea mea duhovnicească, dar de asemenea şi cerandu-i ajutorul pentru a raspunde nevoilor innoite ale apropelui meu, nu numai pentru sporirea mea, dar şi pentru sporirea sa duhovnicească. In afara de aceasta, eu mă rog ca semenul meu să fie ajutat în fiecare nouă împrejurare spre a-şi înfăptui sensul existenţei sale.

Al doilea aspect care trebuie examinat în această expunere este acela de a şti dacă rugăciunea mea poate avea un efect salutar în planul relaţiilor sociale, în societatea secularizată de astăzi. O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea ca omul se simte in ea mult mai singur decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât in trecut, pentru ca prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Il are în rugăciune pe Dumnezeu Insuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Il vede şi Il înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vietii, ale unei vieti închise doar în orizontul pământesc. Işi poate umple viata cu un conţinut infinit. Dar cel care se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile fragile şi superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. In fond, toţi oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai sa arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi pentru ca aceştia să le primească şi sa raspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri.