[Daniel777]

partea 2-a

Fară îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o maniera superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce placere, când urmărirea lor ne antreneaza in griji nesfarşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de fapturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea sa ne ridicăm la El. Sfantul Maxim Mărturisitorul ne-a cerut să eliberăm sensul ontologic, şi am putea spune şi teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune: “Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur, ş.a.m.d. Inţelesul (sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este afecţiunea iraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte“. “Inţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovniceasca şi înfrânare, daca vrem“[3]. Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumnezeu. Atunci privirea noastra curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele şi atunci descoperim ca El ni le-a dat pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire. Iubirea de Dumnezeu primeşte in noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi inchis de nimeni in granite stramte, ca sa slujeasca numai unei singure persoane, ci El Se daruie numai in măsura in care fiecare Il primeste in comuniune cu toţi ceilalti.

Astfel, a te apropia de Dumnezeu si a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitaţiile lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele. De aceea, Sfantul Marcu Ascetul recomandă ca mijloc de a avea o privire adevărată asupra lucrurilor, acela de a oferi ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (sau gandul) fiecarui lucru in chiar momentul când ea apare în gândul nostru. Această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă lui Hristos se identifica cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiintei noastre. Aici locuieşte in noi Hristos incă de la Botez. Demersul nostru cuprinde aşadar trei aspecte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Il iubesc; şi căutarea centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un lucru, deci practic în mod neîntrerupt. Sfantul Marcu Ascetul descrie această operaţiune în modul următor: “Acest templu (care este identic cu noi înşine) are un loc in partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Inaintemergator, locuind in noi de la Botez, afară numai «dacă nu suntem creştini netrebnici» (II Cor. 13,5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin puterea lui Dumnezeu si prin nădejdea rationala a minţii, nu-L putem cunoaşte in chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti daca jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi-născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel sfant despre care a spus: << Foc sfant am venit sa arunc si cat as vrea să fie încă de pe acum aprins» (Lc. 12,49). Iar prin gânduri întâi-născute a numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse indata, la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos“[4]. A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim inseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi. Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire, ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întalnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continua a lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu propria Sa jertfă. Şi această formă de rugăciune are un efect curăţitor pentru iubirea care se află în ea. “Rugăciunea este curăţia minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Sirul[5].