Cred ca pana la urma totul tine de cat de mult constientizam ceea ce cerem sau cat de bine reusim sa ne detasam de cele lumesti cand ne rugam. Pentru omul de rand, disperarea este "ingredientul" necesar care il pune pe o frecventa favorabila dialogului. Atunci cand mama se aseaza in genunchi si se roaga cu lacrimi "Preasfanta Fecioara, salveaza-mi copilul!", in mintea ei nici o alta grija nu mai exista. Apoi constientizarea pacatelor trecute, cand stii ca nu mai meriti nici macar o privire din partea Lui Dumnezeu, ca sa nu mai vorbim de ajutor. Cand iti doresti cu toata fiinta ta sa faci orice pentru a fi iertat. Evident si aici este vorba de lacrimi... Multe lacrimi! Acestea sunt doua dintre posibilitatile omului de rand cand poate primi ajutor grabnic si nemijlocit, cand cerul se deschide sub ochii nostri si cand minunile ni se intampla noua si nu altora!
Altfel... dialogul nu se intrerupe niciodata, nici macar in somn. Si-apoi cum va explicati acest "Doamne-ajuta!" daca nu stiindu-L mereu pe Dumnezeu acolo?