Este cumva ciudat ca in timpuri cand dragostea parea confiscata,interzisa,imbracata-n fals si pusa-n tabele de prognoza cincinala,cand trairea parea inchisa-n regula netrairii,si totusi mai abitir se ridica peste lanturile intunericului,oameni precum Parintele Galeriu erau cautati,se simtea parca nevoia sa se regaseasca,tainic,prin lumina impartasita, in trairea fiecaruia.Parca Dumnezeu nu vroia,atunci,acum si in veci,sa ne lase singuri,invingea,cu moartea pre moarte calcand,teroarea si ura necredintei. Acum,cand restrictiile au cazut,cand libertatea,ce termen inselator,pare sa ne fi cotropit cu totul,ca o armata vrajmasa care distruge fara a cladi nimic in loc,oameni precum Parintele Galeriu parca au disparut.Sau sa fi disparut din noi lumina pe care au incercat sa ne-o aprinda?Ei au trecut,oamenii,chiar si sfinti fiind,trec prin clipa despartirii vremelnice de noi,dar a trecut si ce au lasat?Oare nu se mai nasc,sau nu-i mai stim,pierduti fiind pentru si printre noi dar stiuti de Dumnezeu,nu-i mai cautam?Poate ca timzi s-au retras,in fata urletului nostru satisfacut de libertatea absoluta si ucigasa,s-au ascuns in locuri tainice,in pamant,in ziduri sau in inimile oamenilor,asteptand clipa sa-i cautam iar,sa ne aducem aminte daca nu de ei macar de ce au vrut sa lasa,pentru ce au trait si au suferit.Poate suntem mult prea galagiosi sa-i mai auzim,mult prea orbi sa-i mai vedem sau mult prea liberi ca sa ne mai luam Crucea.Avem libertatea sa o lepadam,ne aducem aminte de ea cand suferinta si intunericul ne inconjoara,dar nu ca sa o purtam ci ca sa strigam,ca niste copii pierduti,la Cel ce a stat pe Cruce.

Avea un dar anume parintele,printre multimea darurilor din buchetul sau sufletesc:iti arata unde greseai dar intr-un anumit mod,te duceai furios si plecai cu lacrimi ale caintei in ochi si totusi cu ranile bandajate si date cu blasamul blandetii sale.Dragostea sa cucerea totul,indura totul,transforma pe cei ce veneau la dansul.Cat de strain ar parea in lumea de azi,cand ura si violenta,in toate formele sale hidoase,musca din tot ce intalnesc.Cat de bun ar fi fost intr-o lume atat de rea.Poate nu mai meritam asemenea oameni,poate ne suntem suficienti,noi si psihozele care ne bantuie pe chipul stalcit al unei credinte sfasiata pe interior de necredinta si in zdrente la exterior,in traire.Poate se lasa tacerea absentei lui Dumnezeu printre si in noi,o tacere trista si indurerata de nerecunostiinta,falsitatea si ipocrizia noastra.Tacerea care pe mare prevesteste furtuna.Am trecut acum ceva vreme pe la Biserica Sfantul Silvestru.Locurile par schimbate fata de cum le stiam in copilarie.Si noi ne-am schimbat.Cateodata imi este atat de dor de copilaria cand ascultam de o voce blanda care ne chema la Hristos..

,,Suferea pentru umanitatea, care a ratacit drumul prin pacate si spunea cu durere nesfarsita referindu-se la aceasta: sarmana lume este bolnava, tare a mai ratacit drumul; nu se mai poate regasi pe sine, trebuie ajutata sarmana. "