View Single Post
  #108  
Vechi 26.08.2012, 14:23:42
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Marele Canon, rodul iubirii față de tezaurul liturgic al Ortodoxiei

La Editura DOXOLOGIA, cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Părinte Teofan, a apărut cartea Plânsul adamic, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, autor Simeon Koutsa, Mitropolit de Nea Smirna, în traducerea lui Alexandru Prelipcean.








Prin prezenta traducere, cititorul român are posibilitatea de a intra în contact cu Marele Canon, care insistă atât de mult pe teologia pocăinței și pe importanța mărturisirii, înțelese ca un nou început al vieții umane. Pe drumul Postului Mare nu am putea merge decât însoțiți de practicile axiale, devenind mai buni și mai iertători prin urmarea lui Hristos Domnul.
Imnul ecleziastic este limbajul cultului dumnezeiesc, doxologic și teologic. Este cântecul dulce al credinței noastre. Sfinții poeți - melozi și imnografi, cum sunt numiți în acest sens în spațiul eclezial -, prin viziunile poetice și prin exaltările lor duhovnicești devin exponenții noștri către divinitate.
Autorul, Simeon Koutsa, consideră că o mare parte a comunității ecleziale se află în incapacitatea de a înțelege imnele, destui, poate, vor simți frumusețea lor spirituală, atunci când sunt cântate în mod corect și cu smerenie, dar nu sunt conștienți că esența lor devine inteligibilă și că, într-adevăr, ele contribuie la comuniunea credincioșilor cu Dumnezeu. Dificultatea înțelegerii stă în limbajul lor, care nu este accesibil credinciosului de astăzi și, astfel, nici înțelesul lor nu poate să-l cuprindă și nici de frumusețea lor duhovnicească nu poate să se folosească. „Marele Canon este imnul tristeții profunde și al pocăinței cutremurătoare. Omul, care simte greutatea păcatului, care gustă amărăciunea vieții îndepărtate de Dumnezeu, care înțelege dimensiunile tragice ale înstrăinării umane, prin cădere și prin îndepărtare de Dumnezeu, se întristează. Se smerește. Suspină adânc și începe brusc să plângă cu tânguire. Un plâns însă care mântuiește, fiindcă deschide drumul pocăinței. Drumul care așază existența umană alături de Dumnezeu, Izvorul vieții celei adevărate și al comuniunii inefabile a harului și a bucuriei“.
Despre plâns și despre cântecul de jale însuși poetul vorbește în primul tropar al Canonului său: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce început voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum?“ Și în alte tropare ale canonului observăm în mod clar caracterul său tânguitor. Din acest motiv și cartea se intitulează „Plânsul adamic“.
Sfântul Andrei Ierusalimiteanul, Arhiepiscopul Cretei (660-740), una din cele mai mari personalități și figură reprezentativă a poeziei noastre ecleziale, este cel care a alcătuit Marele Canon. Imnul, unul din cele mai minunate și mai cunoscute, constituie o deșteptare, un sunet de trâmbiță, care are drept țintă să-l conducă pe om spre conștiința păcătoșeniei sale și să-l readucă, prin intermediul tristeții și al pocăinței, alături de Dumnezeu. Este un text dificil, dens în înțelesuri, bogat în simbolistică și plin de mențiuni ale persoanelor și evenimentelor biblice, la care se referă foarte succint și le explică prin metode alegorice.
Imnul Canonului este unul plin de viață. Folosirea întrebărilor și introducerea dialogurilor, la care recurge poetul, îi adaugă adeseori un dramatism intens; folosirea treptată și inegală a formelor creează o anumită vivacitate, iar puternicele antiteze prezente în cuvinte dau noi sensuri. Imaginile poetice, comparațiile-adjective, precum și cuvintele alese pe care le folosește asigură frumusețea și nota distinctă a Canonului. Personajele biblice sunt zugrăvite cu putere și dinamism, iar evenimentele istorice sunt descrise printr-o minunată reprezentare și o densitate remarcabilă.
Marele Canon este mai cu seamă un smerit poem liturgic, un fruct al profundei experiențe duhovnicești și o creație a artei imnografice.
Tradiția ortodoxă și teologia cer fiecărui credincios să continuie, după sfârșitul dumnezeieștii Liturghii din biserică, o altă „liturghie“ personală, care să așeze pe Hristos în taină, în realitatea de zi cu zi. Astfel, cultul pătrunde în viață, o luminează cu lumina ei plină de nădejde și dezvăluie înțelesul ultim al existenței umane. Vă invităm să lecturați această carte, în speranța că veți găsi în ea un îndemn spre o trăire profundă a acestui cutremurător imn de pocăință.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote