Viziunea realist creștină…
plină de lumina speranței fără de care ne-am prăbuși în orice clipă, a creditării veșniciei la care toți avem acces, a învierii inclusiv cu trupul, a comuniunii cu cei dragi și a rafinării relației cu ceilalți, este cea mai onorantă și înaltă spiritual posibil. Pentru că e irezistibil atrasă de Polul Plus al Creatorului tuturor văzutelor și nevăzutelor. Cel în fața Căruia logica onestă, inclusiv aristotelică și științifică, face o mare reverență.
Filosofia veritabilă căuta, cu măsura bunului-simț socratic și nemăsura devotamentului pentru adevăr, doar ceea ce-i putea fi accesibil omului căutător, adică Înțelepciunea, capabilă să înțeleagă ceea ce ea însăși presimțea că precede Revelației.
Viziunea iudeo-creștină asupra omului și a lumii nu are însă ca sursă mintea, oricât de bogată, a unui ilumintat din lungul șir al înțelepților, nu e țesută din minciuna albă a unui personaj imaginar, absurd și patetic, numit arogant „Isus al meu”, care credea că știe ce gândește Dumnezeu, nu e desprinsă din imaginarul bogat al romanelor și filmelor SF, ci derivă natural din lumea reală a nevăzutelor din care se înfiripă și azi cele văzute, izvorând din chiar cuvintele Adevărului revelat și întrupat.
Adică Hristos, Cel care a spintecat Istoria omenirii în două. Făcând pentru totdeauna dreptate adevărului, bunătății, milei, iertării, discernământului. Fără dulcegăriile aducătoare de like-uri ale „creștinismului îndoit cu apă”, fără ipocrizia bigotismului toxic neuronal și nebunia sfidător smintitoare a idolatrizării vreunui lucru, rit sau formă stearpă asociate abuziv cu Dumnezeu.
Cum L-am putea ignora pe El și i-am putea urma în neantul cu pretenții de neființă pe cei orbiții de atât de limitatul lor sine, încât, deși Îl neagă, se războiesc obraznic și ridicol cu El ?
Ce am câștiga prin refuzul încrederii acordate Lui și creditarea inepțiilor debitate solemn de „călăuze oarbe” despre El ?
Mai bine recitim constant și atent cuvintele Sale ajunse tefere la noi, adică Evangheliile, apoi, printre picături, „Manualul” lui Epictet, imperialele „Gânduri către sine însuși” ale lui Marcus Aurelius, „Confesiunile” lui Augustin sau „Cugetările” lui Blaise Pascal. Ele ne vor conduce firesc spre alte cărți fundamentale ale culturii europene din care facem parte, scrise de mari spirite ale umanității care… chiar au înțeles.
Contrazicerea giganților gândirii inspirate de Dumnezeu de către jalnici clovni cristofobi cu ochii ficși, cu graiul grav, sau de către mieroși interlopi travestiți în „eroi ai credinței”, toți magistral păcăliți de diavol, spune tot ce e suficient despre cei din urmă. Care, în mod excepțional, nu vor fi nicicând cei dintâi.
Dacă nu putem dobândi toți sau la timp discernământul creștin care ne scutește de lungi și perdante rătăciri, dacă nu suntem în stare să distingem între adevărul Evangheliei și minciuna ornată ritualist, între morminte văruite cu formalism și viața care pulsează în afara lor, între Liturghie și ieftin teatru liturgic, între îndemn lucid la realism și vorbărie agramată în numele (luat în deșert) al Domnului, să fim măcar puțin atenți la contradicțiile dintre cuvinte și fapte, dintre zgomotul populist ortodoxist care tot crește și liniștea dăruită constant de duhul blând și cult al Ortodoxiei, să mizăm cu toată inima pe existența lui Dumnezeu, a prezenței vii, nu trucate a lui Hristos în mijlocul nostru și a vieții veșnice care, din fericire, nu depind de oameni și căderile lor.
Prin încrederea acordată Lui, nu și celor ce-i invocă fariseic și festivist numele, ne vom alege cu ameliorarea morală a vieții noastre pământești, cu liniștea și bucuriile durabile pe care le rodește actul nostru de credință, cu schimbare lăuntrică la care ne îndeamnă Hristos.
Deloc puțin.
- Vasile Bănescu
https://m.facebook.com/story.php?sto...00084764161859