View Single Post
  #14  
Vechi 05.11.2008, 20:42:24
dan_ion dan_ion is offline
Member
 
Data înregistrării: 01.05.2008
Mesaje: 32
Implicit

Citind articolul „Minunile adevaratei credinte” inserat in coloanele numarului 357 al F.AS, am tras concluzia ca parintele Gabriel Nicu a fost pentru anii 2000 ceea ce a fost ieromonahul Visarion Iugulescu pentru anii 80 ai secolului al XX-lea.Desi proveneau din generatii diferite,intre cei doi se poate face o apropiere.Nu stiu daca parintele Gabriel Nicu l-a cunoscut pe parintele Visarion, caci la vremea aceea, acela era doar un adolescent.Daca l-ar fi cunoscut,sigur nu ar fi regretat.Pentru comparatie transcriu un fragment preluat din cartea „Amintiri” de Gavriil Stiharul, unde se vorbeste despre remarcabilul ieromonah.
„Era prin 1981 când m-am hotărât să iau trenul și să-l cunosc.
Visarion Iugulescu. Un alt harismatic care, asemenea unei luminițe de candelă , pâlpâia în întunericul de atunci. Când oamenii înfometați, subnutriți nu mai aveau putere și timp să treacă pragul unei biserici, căci trebuiau să stea la cozi interminabile pentru pâinea cea de toate zilele, către o bisericuța bucureșteana se îndreptau , ca într-un pelerinaj, înfruntând toate opreliștile de atunci,credincioși de toate vârstele și de toate categoriile sociale.Timp de mai mulți ani, securitatea a asistat neputincioasă la sporirea alarmantă a numărului celor care îi călcau pragul. Timp de câțiva ani buni, aici s-au întors la credință atei. Dintotdeauna, dar mai ales astăzi, ieromonahul Visarion este controversat. Este numit "rasofor" de către unii. Dar să nu se uite că atunci a avut curajul să iasă din formalism și să desfășoare o activitate misionară neagreată de securitate. Să nu se uite că Biserica a recuperat prin el o parte din fiii și fiicele ei.
Altminteri, omul are luminile și umbrele lui.
M-am hotărât să-l văd. Am luat trenul și am pornit să în căutarea bisericii "Sfântul Nicolae Sârbi", unde slujea.Am dibuit bisericuța fără prea mare greutate. Era în plina slujbă de vecernie. Sfântul locaș , într-un alb imaculat. Precum o cuvioasa maică, ninsă de ani și încărcată de fapte bune. Ferestrele erau luminate intens. Multe lumânări. Am intrat cu strângere de inimă. Un sentiment ciudat. Lăsam în urmă lumea mea și pășeam în alta. Mai frumoasă, mai liniștită , mai bună. Lumânările ardeau molcom cântările suspinau într-o dulce melancolie. Un sentiment de siguranța. Uitasem noțiunea timpului. Slujba se termină. Îmi pare rău. Preotul dă binecuvântarea. Să fie el? Nu era el? Pe el a trebuit să-l aștept ceva vreme. Clipe interminabile. Mirare:mulți tineri. Priveam la întâmplare. Catapeteasma. Chipul Mântuitorului. Măreție dumnezeiască, slavă înfricoșătoare. Fecioara. Câta gingășie! Clipe într-adevăr interminabile. Cineva șoptește:Părintele. Tresar. Mă holbez. Un om cam de șaizeci de ani ,îmbrăcat cernit, călugărește. Părul alb, strâns în coc, la spate. Barbă albă. Pășește atent, concentrat. Sprâncene groase,ochi vii .Mă așez la coadă și aștept. Ca la doctor. Alte clipe interminabile. Observ pe ceilalți. Probleme. O femeie din Moldova. S-a vindecat de o boala fără leac. Alta,din București. S-a împăcat cu soțul. Un țânc. De când vine la Părintele spune "Tatăl nostru" în fiecare seară. Timpul pare veșnicie...Îmi vine rândul. Intru.
"Ce stai,frate,ia loc."Iau loc.
"Vii pentru prima oară,nu-i așa?"
Răspuns afirmativ.
"Te vei simți bine aici. Sunt mulți tineri."
Observasem...
Se agitau peste tot.Unii veneau, alții plecau. Era ca un pelerinaj.
"Am auzit că și cântați."
"Cântăm cu toții."
"Aș vrea să vă aud si eu."
"Ia aici o caseta și ascult-o acasă..."
Revin acasă. ascult casetă. O voce sonoră, profundă, răscolitoare. Bănuiesc că e vocea lui Visarion. Cântări deosebite, ca doinele. Mă răscolesc. Texte cu har. Vorbesc despre Țara cea de Sus, despre dulcele acasă, despre iubirea Mântuitorului, jalea Sfintei Fecioare, nepăsarea lumii. Simțeam un imbold lăuntric să mă afund în cântare și să mă avânt pe aripile ei ca de înger spre zări nebănuite de libertate. Eram înfometat de libertate.
Cântările erau necanonice .Se numesc "chinonice". ,În Ardeal mai poarta și numele de "pricesne". Se cântă în biserică în timp ce preoții și credincioșii se împărtășesc. Și-au luat amploare după Revoluție, când, sub denumirea de "Cântări mănăstirești" se derulau la toate televiziunile.Erau cântate de femei atât de intens machiate, încât păreau păpuși în fața altarului, care mișcau din buzele frumos rujate. Vocea lor era comună, cenușie, banală. Nu astfel le auzisem eu pentru prima dată pe casetă.
Următoarea vizită a avut loc peste o lună. I-am înapoiat caseta și mi-a dat o broșura proaspăt litografiată. O luase dintr-un teanc. Ajung acasă. Răsfoiesc broșura. Întăritoare de suflet. Vindecări miraculoase. Cazuri concrete. Cazul Claudiei Usteujina Vasilievna din Barnaul -Altai, întoarsă din morți la morga unui spital din Rusia. Murise pe masa de operație, bolnavă fiind de un cancer generalizat. Cazul Elenei Dumitra din satul Cut, județul Neamț, salvată de Maica Domnului de la o moarte sigura în chip minunat. Povestea sfârșitului creștinesc al Protosinghelului Ilarion Iova de la o mănăstire din Baita Bihor. Un caz pilduitor, al unei femei amăgite de diavol, tămăduită de ieromonahul Isaia Lazar, de la mănăstirea Arnota, județul Vâlcea. Al unei bătrâne care nu putea muri până ce nu a primit dezlegare de la un duhovnic de la mănăstirea Slatina. Sau al vedeniei terifiante a unei femei, cu copaci de foc și vulturi de jăratic, care a încetat după împlinirea canonului de pocăință dat de duhovnic. Cum puteau asemenea broșuri să circule fără ca stăpânirea de atunci să bage de seama?
Am mai împrumutat și alte casete. Unele conțineau frumoase predici. Altele, cântări ale unor tineri formați "la școala" lui. Bunăoară , pe una era înregistrată vocea caldă și blajină a unui tânăr. Am aflat ulterior ca îl chema Marian și că își găsise sfârșitul în urma unui stupid accident.
Am frecventat biserica "Sfântul Nicolae Sârbi" puțină vreme. După aceea, am pierdut legătura cu el. Am încercat să o reiau după Revoluție, dar nu se mai afla în București. Auzisem de Brașov.N-am să-l mai revăd niciodată. Pe 24 mai 2008, Dumnezeu l-a chemat acasă. În Țara ce de sus, după care a tânjit toată viața.O cântare preferata a lui incepe cu cuvintele:"Ah, mi-e dor , mi-e dor de-acasă, de căminul minunat, unde sfinții stau la masă și-al meu Mire e împărat".
A fost o prezență meteorică în existența mea, dar atât de intensă. Va rămâne pentru mine o icoana vie a unei vieți de nevoință și jertfă.”