Părintele Mina Dobzeu
Cu Steinhardt şi dincolo de Steindardt

Pînă în 1991, cînd a apărut postum Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt [1], ieromonahul Mina Dobzeu abia de era cunoscut în mediul monahal sau în cel al foştilor deţinuţi politici. O dată cu Jurnalul fericirii, numele său avea să capete o tîrzie popularitate, ba chiar şi o aură de legendă: botezătorul din închisoare al lui N. Steinhardt – harismaticul evreu convertit la Ortodoxie şi devenit părintele Nicolae de la Rohia. Totuşi popularitatea sa n-a ajuns atît de mare încât să nu se întîmple ca un redactor postmodernist de la Observator cultural să-şi informeze acum cîţiva ani cititorii că la cutare colocviu N. Steinhardt va fi prezentă şi Mina Dobzeu...
Încrucişarea drumului său cu cel al lui N. Steinhardt pare a-i fi marcat fatal viaţa, privîndu-l într-un fel de autonomia propriei persoane. Cînd spui Mina Dobzeu, toată lumea avizată se gîndeşte reflex la N. Steinhardt. Iar monahul cu ochi albaştri nu pare deloc deranjat, ci mai degrabă onorat, desigur şi dintr-un lung exerciţiu al smereniei. De altfel, el însuşi se face bucuros con-lucrător al acestei anexări identitare, fiind gata oricând să relateze, cam cu aceleaşi cuvinte, irezistibila poveste a celuilalt, în a cărui plasă de paing îngeresc îi place să se simtă prins, cu voia Domnului, ca o gîză cuminte.
Mina Dobzeu este, într-adevăr, înainte toate, botezătorul lui N. Steinhardt, dar încă prea puţini ştiu că nu este numai atît. Schiţîndu-i acest portret sumar şi respectîndu-i propria opţiune, voi da şi eu prioritate episodului cu pricina, dar fără a mă rezuma la el şi fără a-l îneca în comentarii superflue.
Relatarea neobişnuitului botez este una dintre secvenţele-cheie din Jurnalul fericirii; îmi voi îngădui, de aceea, nişte citate mai lungi, pentru că niciodată nu va putea vorbi cineva mai îndreptăţit decît Steinhardt însuşi despre contextul şi actanţii acelui ceas de graţie divină:
“Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece s15 martie 1960t, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sunt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor s...t Eu unul nu voi ieşi la plimbare. Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al. G. sSergiu Al-Georget mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite s...t Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apa viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» cu apă purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la capul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile mai înainte pe Em. V. sEmanuel Vidraşcut, fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi «Vă ordon, treceţi Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică sMihai Antonescut şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său [...].
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: Botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu e prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit Crezul (ortodox, după cum fusese stabilit). Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata! Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare în apă, şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina [2]; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)...”...............
http://www.rostonline.org/rost/iul20...einhardt.shtml

Attached Images

mina2.jpg (27,0 KB, 2 views)