[thudor]

Buna seara,
Scriu acest mesaj din doua motive:
primul reprezinta disperarea acestui moment, iar al doilea il reprezinta inadvertenta intre IDEAL si SCOPURI. Imi cer scuze, dar ma simt confuz, insa cu siguranta pana la sfarsitul mesajului am sa ma fac inteles. Sunt casatorit de zece ani, mai precis, luna aceasta, acum cateva zile ar fi trebuit sa implinim zece ani de casnicie si aproape 18 ani de cand ne cunoastem. Avem doi copii, doua fetite minunate, nevinovate, si care ne iubesc pe amandoi. Pentru mine, in afara de credinta in Domnul nu cred ca exista ceva mai important pe lumea aceasta, decat fetitele mele. Problema este ca in ultimii ani am muncit foarte mult, de cand am crescut, de la 16 ani, muncesc, am terminat doua facultati si un institut si, in acelasi timp, intotdeauna am muncit. Parintii mei au fost saraci, dar mi-au daruit foarte multa iubire si au fost mereu aproape de mine. Tot ceea ce am devenit astazi, in mare parte, le datorez lor si sacrificiului facut de ei pentru ca eu in vremurile acelea sa duc lipsa de cat mai putine lucruri. Tata a plecat. Odihneasca-se in Pace. A fost mereu alaturi de mine si acum dupa atat timp ii simt lipsa. Am multi prieteni alaturi de mine, pacienti, fosti studenti...
Insa raul s-a intamplat. In urma cu circa un an si jumatate mi-am banuit sotia ca a avut o legatura cu un sofer de la magazinul de unde lucreaza. Ceva am simtit, ceva a fost real, ceva poate ireal, de atunci am inceput sa ma schimb, sa fiu din ce in ce mai rece si sa ma afund cat mai mult in munca mea. Trebuie sa spun ca muncesc cu oameni suferinzi, multi dintre ei pasind pe ultimii lor pasi in aceasta existenta.
Munca mea nu este nici usoara si nici grea pentru ca o fac cu placere, dar cu siguranta ea te marcheaza.
Scopul meu a fost acela de a face copiilor mei un rost, muncind cinstit, am dorit sa construiesc o casa, am facut un imprumut la banca, suficient de mare ca ratele sa insemne aproape in fiecare luna o teama ce revine mereu, mereu si iar mereu...nu am de ce sa ma plang, copiii nostri si nici noi nu o ducem deloc rau...si toate astea ar trebui sa aiba un happy end...cu toate astea, in momentul de fata, sunt foarte bulversat. Acum trei zile mi-am scos verigheta de pe mana, verigheta care a fost pusa acum 10 ani de sotia mea, calauzita de Preot si de nasii nostri. Nu mi-a fost usor sa iau aceasta decizie.
Ne aflam poate la inceputul unui divort. Acasa este o situatie exploziva, plina de stress, mama mea sta cu noi, ea este si principala care are grija de copii cat noi suntem plecati la serviciu si nu stiu cum sa fac ca nici ea, nici copiii nostri sa nu sufere.
Copiii nostri au nevoie de mama si de tata, deopotriva, sunt doua fetite minunate ce inca n-au inceput nici scoala.
Toata problema a aparut pentru mine, intr-o zi de sambata, din luna august 2008, cand in Bucuresti au fost inregistrate peste 49 de grade, cand eu am fost plecat impreuna cu fostii mei studenti, intr-un pelerinaj la Prislop, la mormantul Parintelui Arsenie Boca. Am sunat acasa de pe drum si copii erau plecati cu sotia mea. Luni dimineata am aflat de la copii ca au stat pe balcon in plin soare intre orele 12:00 si 18:00 dupa amiaza, in timp ce sotia mea era in casa cu un nene.
De atunci a aparut furia, am incercat sa o tin in frau, am fost sa ma rog, am fost sa ma destainui si sa ma spovedesc la duhovnicul meu, care bland ca intotdeauna m-a sfatuit sa am credinta si ca o sa trecem cu bine si peste asta. Era o furie de nestapanit in mine, m-am simtit ranit, tradat, ceea ce m-a facut ca dupa aceea sa fiu din ce in ce mai atent la anumite lucruri pe care le facea sotia mea.
Astfel am aflat ca ea a cunoscut pe un blog un baiat cu opt sau noua ani mai tanar decat ea, de care s-a indragostit, nu mai era aceeasi, venea acasa, se ducea in dormitor, impreuna cu telefonul mobil si petrecea trista si ingandurata ore intregi scriind mesaje. Totul s-a denaturat de atunci, am aflat lucruri pe care nu as fi vrut vreodata sa le aflu, iminent, a venit vorba despre un divort si plus mi-am dat seama ca tot ce aveam mai bun, inafara de credinta mea, s-a dus. ea s-a schimbat mult, foarte mult si e normal, probabil ca il iubeste cu adevarat pe acest baiat. in ultima vreme am incercat sa fac totul pentru a salva aceasta casnicie, imi dau seama caci in urma divortului, pe langa despartirea noastra, imi voi pierde si copiii. Toate celelalte, pierderea casei, pentru ca este pe credit sau faptul ca nu stiu unde o sa locuiasca mama, sunt lucruri minore, lucrul cel mai rau si care ma face cel mai rau sa sufar este soarta copiilor nostri...astfel, treptat treptat, deznadejdea m-a cuprins si am ajuns in pragul disperarii, conceptia mea despre familie este putin cam altfel fata de acest secol, consider ca un sot si o sotie trebuie sa imparta si bunele si relele impreuna, casnicia fiind un jug la care trag amandoi, insa am simtit de multe ori ca trag de unul singur, probabil asta s-a dovedit si pentru ca ea mi-a declarat, intr-un fel sau altul, ca nu m-a iubit.
In toti anii astia nu mi-am injurat sotia niciodata si nici nu am lovit-o, dar cu siguranta am jignit-o de multe ori, cert este ca am ajuns intr-un punct culminant. Dupa ce am aflat ca acel baiat a venit in Bucuresti, a locuit undeva fiind dat drept "prietenul meu" si mai apoi a fost cu el la fina noastra pentru a-i gasi serviciu aici, peste toate astea am aflat si ca au facut sex in magazinul unde sotia mea este angajata, intr-un spatiu public. Ura ei ce a crescut pe zi ce trece si ceea ce el a sfatuit-o au condus ca eu sa ma port din ce in ce mai prosteste, ca un tanar adolescent ce ar face totul, bun sau rau, pentru a-si recastiga iubita. Din nefericire tot ce am facut a iesit prost, lungile noastre discutii s-au terminat de fiecare data prost, cel mai grav este faptul ca acum doua zile ne-am certat in masina, de fata fiind copiii nostri, ambele fete au inceput sa planga si ne-au rugat sa nu ne mai certam, era un cosmar, am iesit din masina, afara era un asfintit cu un soare imens, m-am rugat la Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa trecem peste asta si copiii nostri sa nu ramana traumatizati, am ajuns ca la varsta pe care o am sa ma cobor intr-atat incat sa il sun si sa ii cer socoteala. Stia ca este casatorita, stia ca are doi copii, pentru el nu era nimic din toate astea important. Ba mai mult, am facut un lucru si mai grav, l-am amenintat ca v-a raspunde in fata legii, pentru ca atunci cand a fost in magazin, a umblat si pe calculatorul firmei si i-am spus ca acest lucru, daca se dovedeste, poate fi penal. de asemeni, prin internet a incercat sa intre si in calculatorul meu, nu pot dovedi acest din urma lucru, dar il stiu. Pentru el nu a avut niciun fel de efect. Mi-a replicat sec, ca este o tara libera si ca fiecare poate face sex acolo unde vrea si cand vrea. Se pricepe foarte bine la calculatoare pentru ca asta face toata ziua, scrie pe calculator. In rest stiu despre el ca a fost student la Teologie, pe care n-a continuat-o insa, in schimb da sfaturi "foarte pertinente" pe anumite forumuri. As fi avut pentru el cateva intrebari, pentru ca stiu ca va citi toate aceste randuri, il intreb:
El este impacat cu ceea ce a facut? Crede ca Bunul Dumnezeu nu il vede? Crede ca doar a merge Duminica la Biserica este suficient?
Stiu ca intr-unul dintre raspunsurile pe care le-a dat in urma cu cateva saptamani spunea ca Dumnezeu este un Om si sfatuia pe acea persoana sa se comporte ca atare, stiu caci cu alta ocazie defaima Sfintii Parinti si mai multi preoti, oare unde crede ca o sa ajunga? Ii cunosc raspunsurile acide si sigure, stiu ca de curand se vaita ca, in septembrie, de ziua lui, l-au sunat "niste preoti" pentru a-i spune ca greseste in ceea ce face. Oare nu a inteles nimic de la acei oameni? Mai mult, a spus pe forum despre mesajele primite de la doi preoti, mesaje de la oameni pe care, probabil ii cunostea si care i-au scris aceleasi lucruri. Pacat ca nu a inteles nimic...probabil ca AndreiB are mare dreptate in ceea ce i-a scris, oare de unde izvoraste atat de multa ura?Am scris lucrurile acestea pentru ca aveam sufletul incarcat si pentru ca mi-as dori ca nimeni altcineva sa nu mai pateasca ce patim noi acum. Sper ca am respectat intocmai legislatia privind functionarea acestui forum, nu am dat nume si nu am facut referiri la date personale, nu am facut decat sa imi marturisesc durerea, tristetea, suferinta, desnadejdea care m-au cuprins, dar poate cel mai mult...disperarea...
oare ce am sa fac acum, oare ce se va intampla cu noi, cu copiii nostri, cu familia noastra???numai Doamne-Doamne stie...