[Iustin32]

selecteaza din aceste materiale despre creationism/evolutionism:

Îndreptînd greşelile - Uimitoarea abilitate de reparare

Publicat la: 2005-08-29 în categoria Minuni "naturale" | Autor: Frank Sherwin
Dacă cineva ar cere unui creaţionist vreo dovadă a creaţiei, acesta ar putea foarte bine să replice: molecula de ADN. Toţi au auzit de această moleculă a vieţii găsită practic în fiecare celulă a trupului nostru. ADN-ul este organizat în cromozomi (oamenii au 46) pe care se găsesc multe mii de gene (unităţi de ereditate compuse din baze nucleotide denumite T,G,C şi A).
Uimitorul proiect al Genomului uman continuă să cartografieze din ce în ce mai precis genele specifice (avem „doar” 34.000), cît şi să secvenţializeze din ce în ce mai mult enorma construcţie a perechilor de baze ale ADN-ului. Efectele trecerii timpului şi factorii mediului înconjurător, ca de exemplu fumatul şi razele ultraviolete (U.V.) solare, împreună cu alţi compuşi cancerigeni şi citotoxici – reprezintă garanţii faptului că molecula de ADN suferă avarii. Majoritatea acestora sunt temporare întrucît Creatorul a proiectat molecule specifice şi sisteme pentru repararea avariilor genetice. Acestea sunt ceea ce se numeşte „ADN-ul de reparare”.
Se ştia de ceva timp că ADN-ul posedă incredibila capacitate de a se autorepara cînd este deteriorat. Dar cum a apărut această capacitate de refacere – prin timp şi întîmplare sau prin creaţie specifică? Este destul de dificil pentru secularişti să dea o descriere darwinistă pas-cu-pas a apariţiei unei molecule funcţionale de ADN din elemente chimice brute. Dar cum au putut cele 130 de gene reparatorii de ADN uman cunoscute să evolueze pentru a ajuta la... repararea însuşi ADN-ului? Se sesizează cu uşurinţă aici o situaţie imposibilă: în timp ce ADN-ul evolua din elemente chimice brute, ar fi avut neapărată nevoie de asistenţa moleculelor reparatorii ADN; aceste molecule, însă, puteau evolua abia mai tîrziu, fiind programate de ADN!
Dumnezeu a proiectat o serie de sisteme de reparaţie ADN şi corectori (enzime), fiecare avînd sarcina de a repara cîte o problemă specifică. De exemplu, există enzime implicate în corectarea greşelilor de extirpare care recunosc bazele împerecheate greşit şi enzime implicate în repararea extirpării nucleotide (REN), care este un mecanism de reparare tip „taiere şi lipire” universal. REN are funcţia de a îndepărta greşeala - numită leziune - şi de a umple golul cu ADN nou. Această operaţie se poate asemăna cu îndepărtarea de către dentist a ţesutului cariat şi înlocuirea golului cu o umplutură ("umplutura" în procesul de reparare al ADN-ului este o nucleotidă funcţională).
Există deasemenea mici motoare moleculare numite "elicoidale" (de exemplu AdnB elicoidal şi alte motoare multimetrice) care efectiv „deşiră” ADN-ul din starea normală dublu-spiralată în două şiruri separate. Elicoidele îndeplinesc acest lucru rupînd rapid legăturile de hidrogen dintre nucleotide (porţiunea "trepte de scară" din moleculă) într-o manieră cumva asemănătoare felului în care se mişcă rîma. Alte enzime, special proiectate, trebuie să asigure separarea completă a celor două şiruri. Ocazional, acest uimitor mecanism de reparare dă greş - aşa cum fac toate sistemele noastre în cele din urmă - rezultînd o alterare sau schimbare permanentă a acelei porţiuni de ADN. Aceasta se numeşte o mutaţie. Desigur, mutaţiile în porţiunile vitale pot fi mortale pentru organism.
Tocmai aceasta e problema. Sistemele de reparare a ADN-ului lucrează din greu să repare aceste schimbări care apar zilnic în miliardele de baze-nucleotide care compun plantele, oamenii şi animalele. Dar evoluţia este dependentă de chiar aceste schimbări (mutaţii) care se presupune că ar conduce la noi structuri şi funcţii.
Astfel, observăm că felul în care se prezintă ADN-ul asigură faptul că evoluţia nu ar fi putut avea loc prin mutaţii, împotriva cărora natura luptă efectiv prin aceste mecanisme intrinseci ei.
Sursa articolului: Acts & Facts, Vol. 33 Nr 6 June 2004. Traducere de Iulian Ţigănelea
Date fiind descoperirile recente din domeniile A.D.N.-ului si al teoriei informatiei, cum s-ar explica ele daca originile A.D.N.-ului sunt atribuite pur si simplu vreunui accident primordial (conform corifeilor evolutionisti)? Extraordinarul nivel de informatie organizata, intalnita in codul genetic, putea să apara dintr-o sursa inconstienta, precum „ceasornicarul orb” al savantului neodarwinist Richard Dawkins? Iata un fapt ce continua sa asurprinda pe orice om de stiinta din acest domeniu.
Ajuns pe coperta revistei Time, A.D.N.-ul este faimoasa molecula a ereditatii. El reprezinta structura macromoleculara complexa, cu rol de a stoca informatie genetica . Daca totalitatea informatiei genetice dintr-un organism este cuprinsa in genotip, din interactiunea acestuia cu mediul rezulta un ansamblu de insusiri morfologice, fiziologice si biochimice apartinand unui individ (fenotip).
Cercetările recente au scos în evidenta faptul ca astfel de interactiuni nu sunt suficiente pentru a explica toate caracterele individuale, deci mai exista un stoc de informatie, care, potrivit unor specialisti, ar putea avea un suport de o altă natura (probabil spirituala).
Directorul Procesării Datelor de la Institutul de Fizica si Tehnologie din Braunschweig (Germania), profesorul Werner Gitt aprecia ca cea mai inalta densitate a informatiei pe care o cunoastem este cea a moleculelor A.D.N.
Capacitatea de inmagazinare a A.D.N.-ului, transportorul de informatie al fiintelor vii, este de 45 de milioane de milioane ori mai eficace decat megacipul. Suma totala a cunostintelor depozitate in prezent in bibliotecile lumii este estimata la 10 la puterea 18 biti. Daca aceasta informatie ar putea fi stocata in molecula A.D.N., 1% din volumul unei gamalii ar fi suficient pentru acest scop. Pe de alta parte, daca aceasta informatie ar urma să fie incarcata cu ajutorul megacipurilor, am avea nevoie de o baterie mai inalta decat distanta dintre Pamant si Luna…
Molecula de A.D.N. este un sistem tridimensional de inmagazinare a informatiei deosebit de complex, in timp ce megacipul este numai bidimensional. Dar care ar putea fi sursa unei cantitati negandit de mari de informatie stocata atat de eficace in molecula A.D.N.?
Ramura importanta de investigatie stiintifica, teoria informatiei (domeniu in care profesorul Gitt este una dintre vocile autorizate) arata intr-un mod convingator ca informatia nu apare si nu poate aparea din vreo stare de non-informatie, tot asa cum viata nu purcede din ne-viata (dilemele evolutionismului). Mai mult, informatia a ajuns acum sa fie recunoscuta ca a Treia Cantitate Fundamentala a universului, care, pana in prezent, era gandit a fi constituit numai din doua cantitati fundamentale: materie si energie.
Acestea doua nu sunt suficiente pentru ca A.D.N.-ul sa functioneze. Ceea ce este necesar, cel putin pentru inceput, este o infuzie de informatie, de care nici materia, nici energia nu sunt responsabile si pe care nici una dintre ele nu o poate suplini. Potrivit fondatorului ciberneticii si al teoriei informatiei, Norbert Wiener, informatia nu poate fi de natura fizica, desi e transmisa prin mijloace fizice: informatia nu este nici energie, nici materie, ci informatie. Nici un materialism care esueaza in a da seama de aceasta, nu mai poate supravietui.
Insa, mai nelinistitor pentru sustinatorii materialismului decat descoperirea recenta a informatiei ca a Treia Cantitate Fundamentala este lamurirea originii ei: daca in orice sistem este gasit un cod de baza, se poate conchide că sistemul isi are originea intr-unul mintal si nu a apărut la intamplare. Sensurile reprezinta intotdeauna concepte mentale distincte de materie si energie, avandu-si originea intr-o sursa inteligenta. Informatia poate fi inmagazinata prin mijlocirea limbajului si transmisa prin transportori fizici. Ea insasi este în intregime invarianta. Cauza acestei invariante salasluieste in natura ei non-materiala.
S-ar parea ca, in vreme ce unii materialisti sunt ocupati sa caute prin locuri gresite vreun „ceasornicar orb”, lipsit de inteligenta si sens, alti cercetători se deschid catre Mintea lui Dumnezeu. Informatia cere ca sursa a sa inteligenta, iar inteligenta cere gandire…

Despre evoluţionism (I)

Publicat la: 2007-02-15 în categoria Ştiinţă | Autor: Firmilian Gherasim
...în care se arată că acceptarea ideii că vieţuitoarele au fost create de Dumnezeu nu este un simplu act intelectual, el având şi importante consecinţe de ordin moral
INTRODUCERE
Înainte de a discuta despre teoria evoluţiei speciilor să definim câteva din noţiunile cu care ne vom întâlni în continuare.
Specia este o comunitate de vieţuitoare care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii care alcătuiesc o specie se pot încrucişa sexuat nelimitat între ei, în timp ce indivizii aparţinând unor specii diferite nu se pot încrucişa sexuat sau, în rarele cazuri în care se încrucişează, hibrizii sunt sterili (cum este de exemplu catârul, care este un hibrid între cal şi măgar). Speciile se diferenţiază între ele prin anumite caracteristici anatomo-morfologice, fiziologice, comportamentale şi biochimice, precum şi prin particularităţi ecologice.
Rasele sau subspeciile sunt subdiviziuni ale speciilor şi grupează indivizi din aceeaşi specie care au anumite caractere distincte, rezultate ale selecţiei naturale sau ale selecţiei artificiale (efectuate de om). Indivizii din aceeaşi specie dar din rase diferite se pot încrucişa sexuat între ei, iar descendenţii sunt fertili.
Populaţiile sunt subdiviziuni ale raselor, care grupează indivizi înrudiţi care au un fond comun de gene (genofond).
Pe baza unor asemănări anatomo-morfologice şi fiziologice, speciile au fost grupate în categorii taxonomice mai mari (genuri, familii etc.). Aceste împărţiri sunt convenţionale.
Aşa cum am văzut, indivizii aparţinând aceleiaşi specii dar de rase sau populaţii diferite se pot încrucişa sexuat între ei, dând naştere la urmaşi fertili. Prin astfel de încrucişări sau prin mutaţii genetice este posibil ca, pornind de la populaţii şi rase existente, să apară populaţii şi rase noi de plante şi animale. Vedem, deci, că la nivelul raselor şi al populaţiilor are loc un proces evolutiv, numit microevoluţie.
Unii biologi s-au gândit că, prin extensie, un fenomen evolutiv similar ar putea avea loc şi la nivelul speciilor. Acest fenomen ipotetic a fost numit macroevoluţie şi, cu ajutorul lui, s-a încercat să se explice originea speciilor de plante şi animale. Primul care a reuşit să formuleze o teorie cât de cât închegată privind evoluţia speciilor a fost Ch. Darwin, ideile sale fiind ulterior continuate şi dezvoltate de alţi cercetători. Această teorie a fost numită teoria evoluţiei speciilor sau, mai scurt, evoluţionism.
Evoluţionismul vine în contradicţie cu creaţionismul, care afirmă că speciile de plante şi animale au fost create de Dumnezeu.
În cele ce urmează, vom analiza mai pe larg aceste teorii.
ORIGINEA VIEŢII
Unul din primele puncte ale disputei dintre evoluţionism şi creaţionism este cel referitor la originea vieţii. Creaţioniştii susţin că viaţa a fost creată de Dumnezeu, în timp ce evoluţioniştii susţin că materia ne-vie s-ar fi organizat în mod spontan şi ar fi dat naştere vieţii (teorie care a primit numele de generaţie spontanee). Mai există şi unii autori, relativ puţin numeroşi, care susţin o teorie hibridă: primul organism viu a fost creat de Dumnezeu iar celelalte au luat naştere din acesta prin evoluţie. Să încercăm să analizăm în continuare posibilitatea generaţiei spontanee.
În mod evident, în condiţiile actuale, materia ne-vie nu se organizează spontan pentru a da naştere la organisme vii. Evoluţioniştii susţin, însă, că atmosfera primitivă şi oceanul primordial ar fi avut o altă compoziţie chimică, mai favorabilă apariţiei vieţii. Aceasta este o simplă ipoteză care nu poate fi demonstrată, dar să presupunem că ar fi adevărată. Ca urmare a acestui fapt s-ar fi format prin sinteză chimică, mai întâi o “supă organică” în ocean, după care, substanţele din această “supă” s-ar fi autoorganizat treptat pentru a da naştere vieţii, mai întâi în forme acelulare (virusuri), iar apoi în formele celulare.
În unele experienţe de laborator, în condiţii total diferite de cele pe care le întâlnim astăzi în natură, dar despre care se afirmă că ar fi identice cu cele din atmosfera primară, cercetătorii au reuşit să sintetizeze unele substanţe organice, printre care cel mai cunoscut exemplu îl constituie aminoacizii. Evoluţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a posibilităţii generaţiei spontanee. Ei “uită” însă să precizeze câteva “mici detalii”. Le vom preciza noi:
Aminoacizii obţinuţi prin sinteză chimică nu sunt identici cu cei din organismele vii. Să fim mai expliciţi: aminoacizii sunt substanţe optic active şi pot avea două forme – levogiră şi dextrogiră. Aminoacizii obţinuţi prin sinteză chimică se prezintă sub forma unui amestec de 50% aminoacizi levogiri şi 50% aminoacizi dextrogiri. Ţinând cont de faptul că nu există nici un mecanism natural de separare a acestui amestec (exceptând reacţiile enzimatice din organismele vii deja formate), rezultă că, dacă viaţa ar fi apărut dintr-un astfel de amestec, ar trebui ca aminoacizii din organismele vii să fie şi ei 50% levogiri şi 50% dextrogiri, numai că toţi aminoacizii din organismele vii sunt levogiri.
Aminoacizii sunt totuşi molecule relativ simple, care reprezintă doar cărămizi de construcţie pentru alte molecule mai complexe (proteinele), iar într-un mediu acvatic (cum se presupune că era şi oceanul primordial), reacţia de polimerizare a aminoacizilor este defavorizată, astfel încât nu numai că aceştia nu au tendinţa de a se autoasambla ci, dimpotrivă, proteinele au tendinţa naturală de a se descompune. Rezultă că nu putem explica astfel originea moleculelor proteice complexe şi nici apariţia ipoteticei “supe organice”. În organismele vii sinteza proteinelor are loc cu consum de energie, prin mecanisme biochimice complexe.
În ceea ce priveşte virusurile, denumirea de “forme de viaţă acelulare” este improprie întrucât acestea nu posedă metabolism propriu şi nu se autoreproduc. În plus, ele nu puteau să apară înaintea celorlalte vieţuitoare, deoarece multiplicarea lor nu poate avea loc decât într-o celulă-gazdă, nu şi într-un mediu abiotic.
Chiar şi cele mai simple organisme vii (bacteriile) sunt totuşi extrem de complexe, posedând, printre altele, un genom complex şi un set de cel puţin câteva mii de enzime, fiecare dintre ele fiind implicată într-o anumită reacţie biochimică, iar aceste reacţii sunt dependente unele de altele, astfel încât lipsa uneia din ele poate afecta grav organismul, putând provoca chiar moartea acestuia. Rezultă, deci, că aceste sisteme nu puteau să apară pe rând, ci trebuia să apară “hodoronc-tronc” o celulă gata formată.
Pentru a răspunde acestor obiecţii, majoritatea evoluţioniştilor invocă ideea că acest lucru ar fi totuşi realizabil prin legături întâmplătoare care ar fi apărut în decursul miliardelor de ani care s-ar fi scurs de la formarea Pământului până la apariţia vieţii. Însă, calculele de fizică statistică arată că probabilitatea unui asemenea eveniment este neglijabilă, chiar dacă am presupune că vârsta Pământului ar fi de sute de miliarde de ani, în timp ce, chiar şi cele mai generoase evaluări cu privire la această vârstă nu depăşesc 4 miliarde de ani.
Întrucât calculele de fizică statistică sunt complexe şi, dacă le-aş expune în detaliu, aş risca să nu pot fi înţeles, voi recurge la o analogie: un ceas are o structură cu mult mai simplă decât o celulă vie şi, totuşi, nimeni nu a văzut vreodată o bucată de metal care să se transforme de la sine într-un ceas, indiferent cât de mult timp ar trece, deci nici materia ne-vie nu poate de la sine să dea naştere vieţii.
Din exemplul cu ceasul mai vedem un lucru: metalul nu se transformă singur în ceas dar, dacă intervine un ceasornicar, acest lucru devine posibil. Deci, şi în cazul apariţiei vieţii avem nevoie de un “ceasornicar” numai că, dată fiind complexitatea organismelor vii, acesta trebuie să fie cu mult mai inteligent decât omul şi, în acelaşi timp, să fie capabil să intervină la nivel molecular pentru a organiza sistemele biochimice celulare.
Fizicianul E. Schrodinger a demonstrat chiar că, din punct de vedere termodinamic nici măcar menţinerea vieţii nu ar fi posibilă dacă nu admitem şi existenţa unui principiu universal ordonator de natură spirituală (el se pronunţa pentru o divinitate impersonală, ca în religiile extrem orientale, dar modul deosebit de inteligent al organizării lumii pare să sugereze mai degrabă existenţa unui Dumnezeu personal).
În faţa acestor obiecţii, reacţia evoluţioniştilor este variată:
Unii dintre ei, respingând aprioric orice intervenţie divină, afirmă că, din moment ce viaţa există, rezultă că ea trebuie să fi apărut din materia ne-vie prin generaţie spontanee şi, deci, calculele celor care susţin altceva ar fi greşite. Orice s-ar spune, o asemenea a-titudine numai ştiinţifică nu e.
Alţii, văzând că nu reuşesc să explice apariţia vieţii pe pământ prin teoria expusă mai sus, caută să rezolve problema afirmând că viaţa a fost adusă pe Pământ (într-un fel sau altul) de pe o altă planetă. Acest lucru nu a fost, însă, demonstrat şi, în plus, nu rezolvă problema deoarece, ori aici, ori pe altă planetă, tot nu pot explica în ce mod materia ne-vie ar fi putut da naştere vieţii.
O altă categorie, sunt evoluţioniştii care recunosc că, cel puţin pentru formarea primului organism viu, este necesară intervenţia divină. Aceştia sunt mai puţin numeroşi, deoarece oamenii care cred cu adevărat în existenţa lui Dumnezeu, nu acceptă evoluţionismul, acesta nefiind în concordanţă cu ceea ce afirmă Revelaţia Dumnezeiască despre facerea lumii.
Să vedem în continuare cam ce se întâmplă cu un organism viu, deja apărut.
UNIVERSALITATEA CODULUI GENETIC
(fara diacritice)
Toate organismele vii poseda un genom, iar informatia cuprinsa in acesta este descifrata cu ajutorul unui cod genetic. Acest cod genetic este universal, adica la toate vietuitoarele, de la cele mai simple pana la cele mai complexe (cu cateva mici exceptii nesemnificative), aceeasi secventa de trei baze azotate codifica acelasi aminoacid.
Atat evolutionistii cat si creationistii considera acest fapt ca pe o dovada a originii comune a tuturor vietuitoarelor de pe Pamant. Numai ca, atunci cand ajung sa precizeze care ar fi aceasta origine comuna, nu mai sunt de acord: evolutionistii sustin ca toate vietuitoarele au evoluat dintr-un singur organism initial, in timp ce creationistii sustin ca toate vietuitoarele au fost create de un Dumnezeu unic. Sa analizam pe rand cele doua pozitii.
Sa presupunem ca vietuitoarele ar fi evoluat toate din acelasi organism initial. In acest caz se pun cateva probleme legate de universalitatea codului genetic.
Prima dintre ele se refera la originea acestui cod. Teoria oficiala sustine ca insusi codul actual ar fi aparut prin evolutie dintr-o varianta mai simpla (cu doua baze azotate la un aminoacid). Lasand la o parte faptul ca nu exista nici un vietuitor cu un astfel de cod si nu avem nici o dovada ca ar fi existat vreodata, se pune o alta intrebare: daca intr-adevar codul ar fi evoluat, cum se explica faptul ca astazi toate vietuitoarele au acelaşi cod, tinand cont de faptul ca orice modificare a lui s-ar fi transmis numai la urmasii organismului la care ar fi aparut modificarea, iar la celelalte vietuitoare nu?
Sa presupunem acum ca intr-un fel sau altul s-a ajuns totusi la un organism care poseda codul genetic actual. Daca toate vietuitoarele ar fi evoluat din acesta, ar fi inexplicabil faptul ca toate celelalte gene s-au modificat in timp, dand nastere la intreaga diversitate a lumii vii pe care o cunoastem astazi, numai genele care contin informatia referitoare la codul genetic au rămas nemodificate.
Vedem, deci, ca universalitatea codului genetic nu poate fi invocata ca o proba in favoarea evoluţionismului.


Aşa cum am precizat în prima parte a acestei cărţi, toate organismele vii posedă un genom, iar informaţia cuprinsă în acesta este descifrată cu ajutorul unui cod genetic. Acest cod genetic este universal, adică la toate vieţuitoarele, de la cele mai simple până la cele mai complexe (cu câteva mici excepţii nesemnificative), aceeaşi secvenţă de trei baze azotate codifică acelaşi aminoacid.
Atât evoluţioniştii cât şi creaţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a originii comune a tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Numai că, atunci când ajung să precizeze care ar fi această origine comună, nu mai sunt de acord: evoluţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au evoluat dintr-un singur organism iniţial, în timp ce creaţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au fost create de un Dumnezeu unic. Să analizăm pe rând cele două poziţii.
Să presupunem că vieţuitoarele ar fi evoluat toate din acelaşi organism iniţial. În acest caz se pun câteva probleme legate de universalitatea codului genetic.
Prima dintre ele se referă la originea acestui cod. Teoria oficială susţine că însuşi codul actual ar fi apărut prin evoluţie dintr-o variantă mai simplă (cu două baze azotate la un aminoacid). Lăsând la o parte faptul că nu există nici un vieţuitor cu un astfel de cod şi nu avem nici o dovadă că ar fi existat vreodată, se pune o altă întrebare: dacă într-adevăr codul ar fi evoluat, cum se explică faptul că astăzi toate vieţuitoarele au acelaşi cod, ţinând cont de faptul că orice modificare a lui s-ar fi transmis numai la urmaşii organismului la care ar fi apărut modificarea, iar la celelalte vieţuitoare nu?
Să presupunem acum că într-un fel sau altul s-a ajuns totuşi la un organism care posedă codul genetic actual. Dacă toate vieţuitoarele ar fi evoluat din acesta, ar fi inexplicabil faptul că toate celelalte gene s-au modificat în timp, dând naştere la întreaga diversitate a lumii vii pe care o cunoaştem astăzi, numai genele care conţin informaţia referitoare la codul genetic au rămas nemodificate.
Vedem, deci, că universalitatea codului genetic nu poate fi invocată ca o probă în favoarea evoluţionismului.
Acceptând poziţia creaţionistă, toate aceste probleme sunt rezolvate în schimb se pune o altă întrebare: cum se explică faptul că Dumnezeu, care prin marea varietate a lumii vii a dovedit că nu suferă de lipsă de imaginaţie creatoare, a ales totuşi acelaşi cod genetic pentru toate vieţuitoarele? E greu de spus care a fost intenţia lui Dumnezeu.
Cea mai plauzibilă ipoteză ar fi aceea că Dumnezeu a dorit să aşeze chiar în cele mai intime procese ale vieţii ceva care să dea mărturie despre unicitatea Creatorului. Codul genetic ar fi aşadar, un fel de semnătură a Celui care a zidit lumea. În acest context, s-ar putea să nu fie o simplă întâmplare faptul că, în acest cod, la un aminoacid corespunde o secvenţă de trei baze azotate, după cum Dumnezeu este unul în fiinţă dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.