PREDICA A SFANTULUI IOAN MAXIMOVICI DESPRE TARUL MUCENIC NICOLAE AL II-LEA

1. IN AMINTIREA MUCENICILOR
(Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a
celor ucişi împreună cu el)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Mâine (4/17 iulie), Sfânta Biserică îl proslăveşte pe Preasfinţitul Andrei, episcopul
Cretei, autorul marelui Canon de pocăinţă, iar noi ne-am adunat aici ca să ne rugăm pentru
împăcarea sufletelor ţarului mucenic şi a celor ucişi împreună cu el. La fel se adunau şi în
Rusia în fiecare an oamenii în biserici, de ziua Sfântului Andrei Criteanul, dar nu a celui
proslăvit mâine, ci a lui Andrei, Cuviosul Mucenic, martirizat pentru mărturisirea lui Hristos
şi a adevărului lui Hristos. În această zi a Cuviosului Mucenic Andrei, oamenii se adunau în
Rusia cu simţăminte de bucurie ca să-i mulţumească Domnului pentru minunata salvare a
suveranului Aleksandr al III-lea în Borki, pe 17 octombrie1888. În timpul călătoriei lui s-a
petrecut o îngrozitoare catastrofă feroviară, toate vagoanele au fost distruse, în afara unuia
singur, în care se afla ţarul cu familia sa.
Astfel, în ziua Cuviosului Mucenic Andrei Criteanul - martirizat de vrăjmaşii lui
Hristos şi ai Bisericii Lui - a fost salvat moştenitorul, iar mai târziu suveranul Nikolai
Aleksandrovici; tot aşa, în ziua Sfântului Andrei Criteanul - cel care şi-a sfârşit în mod paşnic
zilele - suveranul a fost ucis de atei şi de trădători. Tot în ziua Cuviosului Andrei Mucenicul,
Rusia îl proslăvea şi pe prăznuitul în aceeaşi zi, Proorocul Osia, care a prezis învierea lui
Hristos. În cinstea lor s-au înălţat biserici, în care poporul rus îi mulţumea lui Dumnezeu
pentru izbăvirea suveranului său. Iar peste treizeci de ani, în ziua Sfântului Andrei, învăţătorul
pocăinţei, suveranul a fost ucis în faţa întregului popor, care n-a făcut nici cea mai mică
încercare de a-l salva. Aceasta este cu atât mai înfricoşător şi de neînţeles cu cât suveranul
Nikolai Aleksandrovici a întruchipat în sine cele mai bune calităţi ale ţarilor cunoscuţi, iubiţi
şi cinstiţi de poporul rus.
Ţarul mucenic s-a asemănat cel mai bine cu ţarul Aleksei Mihailovici Tăcutul, dar l-a
depăşit prin blândeţea lui de nezdruncinat. Rusia l-a cunoscut pe Aleksandr al II-lea
Eliberatorul, dar ţarul Nikolai al II-lea a eliberat şi mai multe popoare-surori din seminţia
slavă. Rusia l-a cunoscut pe Aleksandr al III-lea Pacificatorul, dar suveranul Nikolai al II-lea
nu s-a limitat doar la a avea grijă de liniştea zilelor sale, ci a făcut un pas major pentru ca toate
popoarele Europei şi ale întregii lumi să trăiască în bună înţelegere şi să-şi rezolve
disensiunile pe cale paşnică. În acest scop, din iniţiativa sa personală, dezinteresată şi nobilă,
a fost convocată Conferinţa de la Haga. Rusia a fost entuziasmată de Aleksandr I şi l-a numit
Binecuvântatul, pentru că a eliberat Europa de sub stăpânirea străină a unui om. Suveranul
Nikolai al II-lea, în condiţii de multe ori mai dificile, s-a ridicat împotriva unei încercări
similare a altui om de a-şi extinde stăpânirea asupra unui popor slav, care îi era străin după
sânge şi după credinţă şi, în apărarea lui [a poporului], a dovedit o tărie neştiutoare de
compromisuri. Rusia l-a cunoscut pe marele reformator Petru I, dar dacă ar fi să amintim toate
reformele lui Nikolai al II-lea, nu vom şti cui să dăm întâietate, mai ales că reformele celui din
urmă au fost făcute cu mai multă grijă, au fost mai bine gândite şi au fost aplicate fără
brutalitate. Pe Ioan Kalita şi Ioan al III-lea, Rusia i-a cunoscut ca unificatori ai ţării, dar
lucrarea lor a fost dusă la bun sfârşit de suveranul Nikolai al II-lea când, în 1915, chiar dacă
pentru scurtă vreme, acesta i-a reîntors Rusiei toţi fiii. Suveran al întregii Rusii - a fost primul
şi singurul ţar al întregii Rusii. Portretul său lăuntric, spiritual şi moral a fost atât de minunat,
încât chiar bolşevicii, dorind să-l urâţească, îi pot reproşa un singur lucru: evlavia.
Ştim, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna îşi începea şi îşi sfârşea ziua cu rugăciune,
întotdeauna la toate marile praznice bisericeşti se împărtăşea şi, în plus, uneori se amesteca în
mulţimea care se apropia de Marea Taină, aşa cum s-a întâmplat la descoperirea moaştelor
Cuviosului Serafim. Era întruchiparea castităţii şi capul unei familii ortodoxe exemplare, şi-a
educat copiii pentru a fi gata să slujească poporului rus şi i-a pregătit cu severitate pentru
muncile şi nevoinţa care îi aşteptau. Era profund sensibil faţă de nevoile supuşilor săi, voind
să le cunoască precis şi îndeaproape activitatea şi slujirea. Tuturor le este cunoscut cazul când
a parcurs singur multe verste îmbrăcat în tot echipamentul militar, ca să înţeleagă mai
îndeaproape condiţiile slujirii soldăţeşti. Drumul l-a făcut atunci de unul singur şi astfel sunt
vădit ruşinaţi defăimătorii care susţineau că ţarul s-ar fi temut pentru viaţa sa. Dacă Petru I a
spus: „Iar despre Petru, ştiut să vă fie că viaţa nu-i e scumpă, ci Rusia de-ar trăi” - putem
spune că suveranul Nikolai Aleksandrovici a împlinit cu adevărat acest cuvânt. Se zice că era
încrezător. Dar marele părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie cel Mare spunea că, cu cât inima e
mai curată, cu atât e mai încrezătoare.
Cum i-a răsplătit Rusia suveranului ei cel curat cu inima şi care a iubit-o mai mult
decât propria viaţă?
Cu clevetiri. El a fost de o înaltă ţinută morală - au început să se vorbească despre el
lucruri imorale. El iubea Rusia - a început să se vorbească despre trădare. Chiar dintre
apropiaţii suveranului erau mulţi care repetau această calomnie, transmiţând unul altuia
zvonuri şi vorbe defăimătoare. Sub influenţa relei intenţii a unora, a desfrâului altora,
zvonurile se întindeau şi iubirea poporului faţă de ţar a început să slăbească. Apoi a început să
se vorbească despre pericolul care pândea Rusia şi să fie dezbătute metodele de depăşire a
unui pericolul inexistent; se răspândea ideea că, pasămite, în numele salvgardării Rusiei,
trebuia îndepărtat suveranul. Răutatea calculată îşi împlini lucrarea: ea despărţi Rusia de ţarul
ei. Astfel, la Pskov, în clipa cea înfricoşătoare, el a rămas singur. Fără nici un fel de apropiaţi.
Mai existau şi supuşii, dar nu au fost lăsaţi să vină la el. Groaznica părăsire a ţarului... Dar nu
el este cel care părăseşte Rusia, ci Rusia îl părăseşte pe el, pe cel care o iubea mai mult decât
propria viaţă. Văzând aceasta şi nădăjduind că autoînjosirea sa va linişti şi va împăca patimile
dezlănţuite ale poporului, suveranul renunţă la tron. Dar patima niciodată nu se linişteşte când
a atins ceea ce şi-a dorit, ci se aprinde şi mai tare. Şi a sosit ceasul jubilării acelora care
doriseră prăbuşirea suveranului. Ceilalţi tăceau. A urmat arestarea suveranului şi
evenimentele ulterioare au devenit inevitabile. Dacă lăsăm un om într-o cuşcă cu fiare, mai
devreme sau mai târziu acestea îl vor sfâşia. Suveranul era ucis şi Rusia tăcea. Nu s-a auzit
nici o indignare, nici un protest în timp ce avea loc această îngrozitoare ticăloşie; această
tăcere este marele păcat al poporului rus, săvârşit în ziua Sfântului Andrei Criteanul, autorul
marelui Canon de pocăinţă care se citeşte în Marele Post...
Sub bolta beciului din Ekaterinburg a fost ucis Cârmuitorul Rusiei, prin meschinărie
omenească, a fost lipsit de cununa imperială; dar, prin dreptatea dumnezeiască, nu şi de sfânta
mirungere. Toate regicidurile din istoria Rusiei au fost comise de o mică clică de oameni, iar
nu de popor. Când a fost ucis Pavel I, poporul nici nu ştia, iar după ce a aflat, mulţi ani la rând
şi-a adus prinosul de compătimire şi rugăciuni la mormântul lui. Uciderea lui Aleksandr al II -
lea a stârnit în Rusia o furtună de indignări, care a însănătoşit starea morală a poporului, fapt
care a avut urmări asupra domniei lui Aleksandr al III-lea. Poporul nu a fost pătat de sângele
ţarului-eliberator. Pe când acum tot poporul este vinovat în vărsarea sângelui ţarului său. Unii
l-au ucis, alţii au încuviinţat uciderea, săvârşind astfel un păcat la fel de mare, iar alţii nu i-au
împiedicat cu nimic pe ucigaşi. Cu toţii suntem vinovaţi şi, cu adevărat, trebuie să spunem:
„Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 25). Trădare, încălcare a
jurământului de credinţă făcut ţarului Mihail Feodorovici şi urmaşilor săi, pasivitate şi
împietrire, nesimţire - iată din ce a împletit poporul rus cununa cu care şi-a încununat ţarul.
Astăzi este zi de întristare şi de pocăinţă. De ce - vom întreba - Domnul l-a izbăvit pe
ţar în ziua Mucenicului Andrei, dar nu l-a izbăvit în ziua celuilalt Andrei, învăţătorul
pocăinţei? Cu adâncă întristare vom răspunde: Da, Domnul l-ar fi putut izbăvi şi în această zi,
dar poporul rus nu a meritat-o.
Acum suveranul şi-a primit cununa mucenicească, dar aceasta nu ne este o scuză, nu
este spre micşorarea vinovăţiei noastre, după cum nu sunt îndreptăţiţi, ci încă mai tare sunt
învinuiţi prin învierea lui Hristos, Iuda, Pilat şi Caiafa şi cei care i-au cerut lui Pilat uciderea
lui Hristos.
Este un mare păcat să ridici mâna asupra Unsului lui Dumnezeu. Când regele David a
primit înştiinţarea despre uciderea lui Saul, el a poruncit să fie omorât vestitorul, cu toate că
nu luase parte la uciderea lui, ci doar s-a grăbit să aducă această veste şi să-şi atribuie sieşi
uciderea regelui. Nici cea mai mică părtăşie cu acest păcat nu rămâne nepedepsită. Cu durere
rostim: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”.
Dar să ţinem minte că această nelegiuire a întregului popor a fost săvârşită în ziua
Sfântului Andrei Criteanul, care ne cheamă la adâncă pocăinţă. Să ţinem minte că nu există
nici un păcat care să nu poată fi spălat prin pocăinţă. Dar pocăinţa noastră trebuie să fie
deplină, fără nici o dezvinovăţire, fără rezerve, osândindu-ne pe noi şi toată nelegiuirea
noastră, de la începutul ei.
După salvarea familiei imperiale la Borki, a fost desenată o icoană reprezentându-i pe
sfinţii ai căror nume erau purtate de membrii familiei imperiale. Poate că va veni vremea când
nu numai ocrotitorii lor cereşti, ci înşişi mucenicii imperiali vor fi reprezentaţi în icoane, în
amintirea evenimentului pomenit. Dar acum ne vom ruga pentru împăcarea sufletelor lor şi
să-i cerem Domnului adâncă pocăinţă cu lacrimi şi iertare pentru noi şi pentru întregul popor
rus.
Cuvânt înaintea slujbei de parastas pentru ţarul mucenic
Cu patruzeci de ani în urmă, într-o singură zi s-a prăbuşit măreţia şi slava împărăţiei
ruseşti, reazemul păcii din întreaga lume. Semnătura împăratului suveran Nikolai
Aleksandrovici pe actul de renunţare la tron este graniţa istorică care desparte trecutul măreţ
şi glorios al Rusiei de starea ei întunecată şi chinuitoare de azi.
Tot greul răului actualei puteri şi organizări a vieţii este îndreptat împotriva oamenilor
cinstiţi, bine intenţionaţi şi evlavioşi şi întregul popor este subjugat şi se află într-o
permanentă stare de teamă. Oamenii se tem de propriul lor gând, nedivulgat nimănui, se tem
ca gândul să nu li se citească pe faţă.
Ce s-a întâmplat în ziua aceea, cu patruzeci de ani în urmă? Poporul s-a despărţit de
Unsul lui Dumnezeu, s-a despărţit de stăpânirea supusă lui Dumnezeu, s-a despărţit de
jurământul de credinţă faţă de suveran, Unsul lui Dumnezeu, făcut în faţa lui Dumnezeu, şi l-a
condamnat pe acesta la moarte. Acela care, în numele lui Dumnezeu, şi-a folosit toată puterea
spre slujirea Rusiei a fost lipsit de putere, iar apoi şi de libertate. Decenii întregi forţele
întunecate ale răului au dus lupta împotriva Unsului lui Dumnezeu, împotriva puterii de stat
credincioase lui Dumnezeu. Aceleaşi forţe l-au ucis şi pe împăratul suveran Aleksandr
Nikolaevici, ţarul-eliberator. Acea crimă a trezit poporul, a scuturat întreaga ţară, şi acea
revenire morală a dat posibilitatea împăratului suveran Aleksandr al III-lea Pacificatorul să
conducă Rusia cu o mână puternică. Au trecut două decenii de viaţă paşnică şi de dezvoltare
în Rusia şi s-a urzit un nou complot împotriva tronului imperial. Era complotul duşmanilor
Rusiei. Chiar în Rusia se desfăşura lupta împotriva propriei ei fiinţe şi, după ce au distrus
tronul, vrăjmaşii Rusiei i-au nimicit până şi numele.
Acum toată lumea poate vedea cât sunt de legate între ele puterea imperială
credincioasă lui Dumnezeu şi Rusia. A dispărut ţarul, a dispărut şi Rusia. Lupta împotriva
ţarului şi a Rusiei era dusă de ateismul ascuns, care apoi şi-a arătat faţa în mod deschis.
Aceasta este esenţa luptei împotriva ţarului şi a Rusiei, împotriva temeliei vieţii ei şi a
progresului istoric. Acestea sunt sensul şi ţelul acelei lupte, care poate că nu au fost
conştientizate de toţi complicii ei. Împotriva ţarului şi a Rusiei a fost aţâţat tot ce este murdar,
nemernic şi păcătos în sufletul omenesc. Toate acestea se ridicau din toate puterile la luptă
Predici şi îndrumări duhovniceşti
53
împotriva coroanei imperiale încununate de Cruce, căci slujirea împărătească este purtare de
Cruce. Întotdeauna oamenii sunt ridicaţi împotriva Crucii prin clevetire şi minciună, făcând
lucrarea diavolului, căci, după cuvântul Domnului Iisus Hristos: El este minciună şi tatăl
minciunii şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale (In. 8, 44).
Toate au fost asmuţite împotriva celui mai blând, mai curat şi mai plin de iubire dintre
ţari, pentru ca în ceasul cumplit al luptei împotriva lui, el să rămână singur. În prealabil au
fost răspândite zvonuri murdare despre ţar şi familia sa, pentru ca poporul să se răcească faţă
de el. Aliaţii necredincioşi au luat parte la complot. Atunci când suveranul a avut nevoie de
susţinere morală, colaboratorii săi cei mai apropiaţi nu i-au oferit-o şi astfel şi-au încălcat
jurământul. Unii, luând parte la complot, alţii, din slăbiciune, sfătuindu-l să abdice. Suveranul
a rămas cu desăvârşire singur, iar în jurul său era doar „trădare, mârşăvie şi laşitate”.
Din ziua abdicării toate au început să se surpe, una după alta. Altminteri nici nu putea
fi. A fost dat jos cel care unea totul, stând în apărarea dreptăţii. A fost săvârşit păcatul şi s-a
deschis calea păcatului. Degeaba vor unii să despartă evenimentele din februarie de cele din
octombrie: unul a fost consecinţa directă a celuilalt.
În acele zile din martie, Pskovul a fost Ghetsimani pentru suveran, iar Ekaterinburgul
a devenit Golgota sa. Suveranul Nikolai Aleksandrovici şi-a dat sfârşitul ca un mucenic, cu
credinţă nezdruncinată şi cu răbdare, înghiţind paharul suferinţei până la fund.
Păcatul împotriva lui şi a Rusiei a fost săvârşit de toţi cei care, într-un fel sau altul, au
acţionat împotriva lui, nu s-au împotrivit celor întâmplate sau chiar numai au simpatizat cu
evenimentele petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Acest păcat apasă asupra tuturor, câtă
vreme nu va fi spălat prin sinceră pocăinţă.
Înălţând rugăciuni pentru împăcarea sufletului său, ne rugăm şi pentru ţarii Pavel
Petrovici şi Aleksandr Nikolaevici, ucişi tot în zilele lui martie. Şi ne rugăm ca să-i fie iertate
poporului rus grelele păcate ale trădării şi al regicidului. Vai celor care numesc răul bine şi
binele rău. Pentru noi, pentru poporul rus, calea renaşterii este calea recunoaşterii păcatului şi
a pocăinţei. Pentru renaşterea Rusiei sunt inutile toate alianţele politice şi uniunile de
programe: Rusia are nevoie de înnoirea morală a poporului rus.
Trebuie să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru miluirea Patriei
noastre, la fel cum Domnul Dumnezeu, după ce a eliberat Israelul din robia babiloneană, a
refăcut şi dărâmată cetate a Ierusalimului.


Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii!
---------------------------------------------------------------------------------------
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale curateste toata faradelegea mea. (Psalm 50, 1)