[antiecumenism]

IV. DESPRE MANIE

A patra lupta o avem impotriva duhului maniei. Si cata trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adancul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit in inima noastra si orbind cu turburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavarsirea statului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. "Caci s-a turburat, zice, de manie ochiul meu". Dar nu ne vom face partasi nici de intelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii intelepti. Fiindca s-a scris: "Mania in sanul celor fara de minte salasluieste". Dar nu putem dobandi nici sfaturile mantuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: "Mania si pe cei cuminti ii pierde: Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: "Mania barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu". Nici podoaba si chipul cel bun nu-l putem dobandi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: "Barbatul manios nu este cu bun chip". Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavarsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mania si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: "Toata amaraciunea si iutimea si mania si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea". Iar cand a zis "toata", nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mania sa fie trebuincioasa sau indreptatita. Deci cel ce vrea sa indrepte pe fratele sau cand greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrand pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvantul Evangheliei: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar barna din ochiul tau n-o cunosti".

Din orice fel de pricina ar clocoti mania in noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel impiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mania, fie ea, zice-se, intemeiata sau neintemeiata, la fel intuneca puterea vazatoare.

Numai atunci intrebuintam mania potrivit cu firea, cand o pornim impotriva gandurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne invata Proorocul zicand: "Maniati-va si nu pacatuiti"; adica aprindeti mania asupra patimilor voastre si asupra gandurilor rele si nu pacatuiti savarsind cele puse de ele in minte. Acest inteles il arata limpede cuvantul urmator: "... pentru cele ce ziceti intru inimile voastre, in asternuturile voastre va pocaiti"; adica atunci cand vin in inima voastra gandurile cele rele scoate-ti-le afara cu manie, iar dupa ce le veti fi scos, aflandu-va ca pe un pat al linistei sufletului, pocaiti-va. impreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvantul lui si adaugand: "Soarele sa nu apuna peste mania voastra, nici sa dati loc diavolului"; adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-l maniati prin invoirea cu gandurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere in voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari soarele dreptatii si tamaduire va fi in aripile lui".

Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pana la apusul soarelui nu ni se ingaduie sa tinem mania. Ce vom zice deci despre aceia cari, in salbaticia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mania nu numai pana la apusul soarelui, ci, intinzand-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvantul, ci prin tacere isi sporesc veninul tinerii de minte a raului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mania cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, innegrindu-li-se mintea de intunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfant. Pentru aceasta si Domnul porunceste in Evanghelii sa lasam darul inaintea altarului si sa ne impacam cu fratele nostru. Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pana ce mania si tinerea de minte a raului se afla inca in noi. Asemenea si Apostolul, zicand: "Neincetat va rugati" si "Barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini cuvioase, fara manie si fara ganduri", ne invata aceleasi lucruri. Ramane asadar ca sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati inaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara manie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori cand sunt intristati sau turburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt turburati, Doctorul sufletelor, vrand sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile maniei, ne porunceste ca nu numai cand suntem noi mahniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne impacam, ci si daca el s-a mahnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-l tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul..

Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, cand putem invata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramant, totusi zice si ea: "Sa nu urasti pe fratele tau intru inima ta", si iarasi: "Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)". Deci si acolo se opreste nu numai mania cu fapta, ci se osandeste si cea din cuget. De aceea, urmand legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea impotriva duhului maniei, a carui boala o avem inlauntrul nostru.

Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne maniem pe oameni, ca si cand acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre manie, sau fiindca e mai usor sa dobandim virtutea indelungii rabdari in singuratate. Caci din mandrie si din vointa de a nu ne invinui pe noi insine si de a nu pune pe seama trandaviei noastre pricinile turburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pana ce aruncam pricinile neputintei noastre in socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavarsirea indelungii rabdari. Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta indelungii rabdari, cautand pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramanea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, incat nu-i lasa sa se simta pe ei insisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune in minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au castigat indelunga rabdare si smerenia, pana nu este cine sa-i ispiteasca si Sa-i probeze. Dar cand vine vreo pricina, care ii starneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar indata ca niste cai fara frau, hraniti multa vreme in liniste si odihna, din ocoalele lor si tarasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile in noi, cand e incetata legatura cu oamenii, incat pierdem si umbra suferirii si a indelungii rabdari, pe care in tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru intrelasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite in culcusurile lor din pustie, de indata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, isi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, isi dau veninul pe fata cand apuca pe cineva care s-a apropiat si-i intarata. De aceea cei ce cauta desavarsirea blandetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se manie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neinsufletite. Caci imi aduc aminte de mine cand petreceam in pustie, ca ma porneam cu manie asupra trestiei si o azvarleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor cand voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, cand ma sileam sa scapar si nu iesea foc indata. Asa mi se intinsese coarda maniei, incat o porneam si asupra lucrurilor neinsufletite.

Drept aceea, de vrem sa dobandim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa infranam, precum s-a zis, nu numai mania cea cu lucrul, ci si mania din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura in vremea maniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cat foloseste a-ti curati inima de tinerea minte a raului si a nu invarti in minte ganduri viclene asupra fratelui. Invatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decat roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina maniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca il ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aci nu vad oamenii varsandu-se sangele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorat cu gandul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osanda, nu numai pentru fapte, ci si pentru ganduri si hotarari, precum insusi zice prin Prorocul: "Iata vin sa adun faptele si gandurile lor". La fel zice si Apostolul: "insesi gandurile lor se vor invinui sau apara intre ele, in ziua in care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor". Dar insusi Stapanul, invatandu-ne ca trebuie sa lepadam toata mania, zice in Evanghelie: "Cel ce se manie pe fratele sau vinovat va fi judecatii". Asa sta in copiile cele bune (cuvantul in desert e un adaos), potrivit cu gandul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem in toate chipurile radacina si scanteia insasi a maniei si nici o pricina a ei sa nu pastram in noi, ca nu cumva, pornindu-ne la inceput dintr-o pricina asa zisa intemeiata,mai pe urma sa alunecam in turbarea maniei fara temei.

Iar leacul desavarsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne starnim mania nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul maniei intunecandu-ne mintea, nu se va mai afla intru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria statului drept, nici carma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfant nu ni se mai poate face sufletul, cata vreme ne va stapani duhul maniei intunecandu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avand in fiecare zi in fata icoana mortii, care nu stim cand poate veni,sa ne pazim pe noi insine de manie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamantesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapaniti de manie si ura, vinovati vom fi judecatii.