Citat:
În prealabil postat de iustin_dumitru
1)
Nedumerirea nu provine din lipsa intrebarilor, ci de la aceea ca autorul spune ca lauda pe Domnul , si atunci cred ca intra un gand lumesc in mine : fie constat ca eu nu simt lauda, fie ma panichez ca nu o pot simti , probabil o fac ca si pe ceva literal , ca un fel de sentiment de lauda care ar trebui sa il simt .
Atat cat cer harul laudei e ok, dar cand ar fi trebuit sa il simt eu ,atunci ma ia pe nepregatite.
|
Întrebările tale m-au pus oarecum pe gânduri zilele astea, neînțelegând prea bine ce te nedumerește ori descumpănește, mai ales că parcă tot tu mi-ai dat și răspunsul, în comentariile la întrebări.
Însă acum parcă ai spus-o mai lămurit: teama că nu simți. Poate că tocmai această teamă este partea noastră (și este bine dacă o avem), aceea care ne pune într-o bună așezare înaintea Dumnezeirii; rugăciunea – care se face cu buzele noastre, în inima noastră – este partea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt care "se roagă în noi cu suspine negrăite".
Și atunci, "buzele mele le deschide..." este la fel cu "Împărate ceresc... vino și te sălășluiește întru noi", ori cu multe alte rugăciuni în care chemăm acest duh de rugăciune și de slăvire a lui Dumnezeu, fără de care nu suntem capabili să-L lăudăm ori să ne rugăm cu adevărat.
Pentru că există și o rugăciune "neadevărată", lipsită de autenticitate, aceea care vine de la noi, cu dorințele și preocupările lumești, limitate la viața trecătoare.
Atrăgându-mi tu atenția cu privire la rugăciunea de slavă, am conștientizat că întregul cult al Bisericii, majoritatea rugăciunilor care alcătuiesc slujbele exact asta fac: Îl laudă, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Și văzând cât de fericiți și plini de energie duhovnicească, de devoțiune și râvnă sunt creștinii care iubesc aceste slujbe (unii n-ar pierde nici măcar una, dacă ar putea), am realizat acest adevăr citit nu mai știu la ce teologi, că omul este eminamente ființă slăvitoare; menirea noastră esențială ar fi, ca și a îngerilor, aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu.
Credeam cândva că iubirea făptuitoare ar fi desăvârșirea umanului. Fără îndoială că este. Dar parcă slăvirea lui Dumnezeu o cuprinde și o depășește pe aceasta.