Citat:
În prealabil postat de cozia
Floriile, sau Intrarea în Ierusalim, pentru mine deși este o sărbătoare de practic ieșire din Postul Mare, rămâne o sărbătoare care mă lasă cu un gust amar.
Citind din Evanghelie, vedem cu amărăciune și tristețe sfâșietoare cum același popor care și aruncau hainele, veșmintele în fața Mântuitorului nostru călare pe măgăruș, ACELAȘI popor îl va trăda FIX PESTE TREI ZILE.
Nu mai mult, ci 3 TREI ZILE!!
În trei zile poporul l-a trădat, strigând ca descreieratii RASTIGNITI-L!!!…asta vorbind de iubire pentru Hristos, și vai ce bine este sa rupem ramuri de salcii pentru a celebra profunda noastră iubire.
Care iubire?
Oare noi în locul lor, cum am fi procedat?
Lumea aștepta de la el să devină Eliberatorul lor de sub jugul roman, este adevărat, însă oare faptul ca Iisus s a declara apolitic refuzând să fie liderul luptelor lor lumești înseamnă ca poate fi trădat și ucis?
|
Cei care L-au întâmpinat atunci, proclamându-l Împărat al lui Israel, uimiți fiind de minunile și binefacerile pe care le primiseră de la El, culminând cu învierea lui Lazăr, poate că n-au fost neapărat aceiași care mai târziu, la îndemnul cărturarilor, i-au cerut răstignirea. Ca și astăzi, oamenii se grupau în tabere: de o parte oamenii sărmani, fără carte, femeile și copiii – inimile curate – Îl adulau; de cealaltă parte, fariseii, învățații, naționaliștii – cei preocupați de conservarea tradiției, cu o frică legitimă de proroci mincinoși (pentru că avuseseră destui); dar poate și cu invidie, și cu dorința de a-și păstra privilegiile și, mai ales, orbi în fața harului, incapabili de a sesiza Dumnezeirea întrupată. Plus neputința de a-i iubi pe cei de alt neam, mergând chiar până la iubirea dușmanilor. Absurd, nu-i așa? Dumnezeiesc de absurd.
Iisus știa ca nimeni altul ce se afla în inimile oamenilor, știa că va fi trădat nu doar de Iuda, ci chiar și de Petru, știa că o mulțime la fel cu cea care acum Îl adula va cere să fie răstignit. Și îl durea. Însă nu atât ce avea să I se întâmple Lui, cât nefericirea, mult mai mare, a celor care-l vor trăda. Căci intrând în Ierusalim, îi plânge pe ei: „Și când S-a apropiat și a văzut cetatea, a plâns pentru ea, zicând: «Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi.»” (Luca 19, 41-42)
Mai târziu, pe drumul Crucii, iarăși le spune să nu-L plângă pe El, ci pe ei înșiși; iar pe Cruce fiind, îi iartă și se roagă tocmai pentru cei care-L răstigniseră. Adică pentru noi, căci pentru păcatele noastre a venit, să primească răstignire și să ne izbăvească în felul ăsta de moarte.
Așadar, Iisus intră în Ierusalim trist pentru omenire, dar ca un adevărat împărat, sigur de biruința pe care o pregătea. Nimeni nu înțelegea atunci ce fel de împărat este și ce fel de biruință – răsturnată față de valorile lor – urma să aducă. Smerenie, jertfă de sine până la moartea în chinuri, iertarea păcatelor...
Abia mai târziu, luminați de Duhul Sfânt, creștinii vor începe să înțeleagă toate acestea și să facă și ei la fel.
Iar noi, în Săptămâna Patimilor fiind, cred că putem să rămânem până la capăt de partea celor care L-au adorat și L-au plâns, conștientizând că propriile noastre păcate au pricinuit Crucea în aceeași măsură cu Iuda, fariseii sau romanii. Și să simțim și noi pentru omenirea căzută (din care facem parte, spre deosebire de El) mila, iertarea, dragostea pe care El însuși le-a manifestat.