[CristianR]

Apropo de "punctele de credință din Ortodoxie" – părerea mea este că analiza intelectuală a diferitelor sisteme de credință, respectiv o comparație între ele, nu poate avea în vedere decât aspectele exterioare, formale și nu este menită să conducă pe cineva la adevărul absolut.

Pentru că adevărul credinței creștine nu este unul filozofic, demonstrabil, iar a convinge pe cineva de el nu ține de măiestria discursului ori de bogăția cunoașterii.

Dacă rămâi în planul acesta, al ideilor, este foarte probabil ca, mai devreme sau mai târziu, să aluneci din nou către un alt palier spiritual-filozofic.

Hristos ne-a adus – parafrazându-l pe Steinhardt – un nou mod de viață. Este o viață nouă, de sfințire și unire neîncetată cu El, o participare la Viața Lui, care este cu totul altceva decât viața noastră, eminamente biologică. Această viață nouă nu poate fi trăită doar în mintea noastră – asta ar însemna doar să ne închipuim că suntem creștini; căci mintea creează chipuri, adică imagini, inclusiv despre noi înșine.

Viața noastră toată trebuie să o dăm lui Hristos, așa cum zicem la fiecare Liturghie. Și, cum Biserica este Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, noul "oxigen" care ne este dat să-l respirăm se află în spațiul ei, motiv pentru care trebuie să ne îmbisericim – rugându-ne permanent, lăsându-ne pătrunși de adâncimea și înălțimea slujbelor, împărtășindu-ne cât de mult putem de sfintele ei taine; uitând ce eram și devenind ce nu eram: un om nou.

Și să nu ne limităm doar la a sta în Biserică, ci, curățindu-ne și luminându-ne atât cât putem, cu harul lui Dumnezeu, să căutăm să le fim de folos semenilor, oriunde ne-ar purta viața: în familie, între colegi, între cunoscuți și necunoscuți. Să uităm cât mai mult de noi înșine, ca să-i lăsăm cât mai mult spațiu în inima și ființa noastră lui Hristos, ca viața Lui să se manifeste în noi din ce în ce mai mult, cu fiecare zi. În fiecare împrejurare de viață să ne întrebăm ce ar face El, ori ce așteaptă de la noi să facem. Să conștientizăm că viața pe care o trăim nu este de la noi, prin urmare nu este a noastră, este darul Lui cel mai de preț și n-avem voie să o irosim ori să o batjocorim.

Să nu ne întrebăm ce ne poate oferi viața, ci ce așteaptă Dumnezeu de la noi, care este rodul specific nouă pe care suntem datori, față de El, să-l aducem. Care este talantul pe care ni l-a dat ca să-l lucrăm, de ce ne aflăm într-o anumită împrejurare de viață și nu în alta, cum putem rodi în această împrejurare concretă, ce putem schimba în noi înșine ca să fim mai pe placul Lui.

Lepădarea de sine este esențială în aflarea adevărului, întrucât, acesta fiind transcendent, nu poate locui în mintea noastră imanentă. Este de natură divină și poate fi cunoscut doar prin împărtășire, adică tocmai prin trăirea Vieții lui Hristos, posibilă doar prin renunțare la a noastră proprie. În definitiv, asta este și o definiție a iubirii: "A iubi este a trăi viața celuilalt" (C. Noica). Iar iubirea înseamnă cunoaștere într-un grad mult mai înalt decât cel intelectual.