[CristianR]

În prealabil postat de Seraphim7

Mă "chinuie" și căutarea "Sensului Vieții",la modul serios.

Nu știu dacă ai citit "Omul în căutarea sensului vieții" a lui Viktor Frankl – o carte excepțională, ca întreaga filozofie de viață a acestui psihiatru vienez care a supraviețuit lagărelor naziste tocmai pentru că a găsit sens – în suferință, în a-i ajuta pe colegii de detenție să găsească și ei sens, în conștiința că tu datorezi ceva vieții, iar nu viața ție. Pe scurt: Caută să afli ce vrea Dumnezeu de la tine în împrejurările vieții tale, cu oamenii pe care-i ai în jur. Ce le poți oferi, care este rostul tău?

Uită de tine, și atunci vei scăpa de nefericirea preocupării de propria fericire!

Pentru mine Dumnezeule nu-i limitat la un cult, nici măcar la religie,deci implicit n-am nevoie de o autoritate omenească să mă pună în legătură cu EL.

Nici pentru mine; și cred că Hristos nici n-a intenționat să înființeze o nouă religie – încă una între atâtea altele. Steinhardt considera creștinismul un mod de viață, nu o religie și spunea că Domnul a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze.

Dar nu doar un mod de viață, ci chiar o nouă viață ne-a adus - a Lui. Asta este minunea pe care nu încetez să o descopăr în Biserică, de peste 30 de ani. Pe măsură ce mă apropii de ea, nu doar că nu se epuizează, dar devine tot mai mare. Odată ce ai intrat pe porțile Împărăției Cerurilor găsești atâtea de explorat – nu doar cu mintea, ci și cu inima, nu doar pe dinafară, ci mai ales pe dinăuntru –, încât nu te poți sătura. Este nu doar arheologie duhovnicească, ci și alpinism care te poate duce la un aer tot mai curat și la viziuni tot mai largi asupra lumii.

Slujbele Bisericii, o expresie artistică, într-adevăr, pot părea moarte dacă "actorii" nu sunt vii, nu sunt pătrunși de Duh. Dar chiar dacă ei ar fi, însă inima noastră este rece sau nepregătită să primească ea acel Duh, ori mintea modernă, rațională, analitică nu mai este capabilă să recepteze bogăția simbolică a slujbelor, ochii nu știu cum să privească icoanele, inima rămâne rece la niște rugăciuni rostite la fel de sute de ani... devenim niște spectatori plictisiți, plecând eventual cu falsa mulțumire că "ne-am făcut datoria duminicală" de a "asista" la liturghie.

Însă sunt încă mulți cei pe care-i văd pur și simplu îndrăgostiți de Biserică, chiar oameni care n-ar pierde o slujbă. Ființe aparent banale dacă le vezi pe stradă, dar suflete acordate atât de bine la muzica duhovnicească pe care o poți bănui în inimile lor.