Cum devine cineva credincios?
Exista oare un fel de duh al Bisericii in care cel care capata credinta incepe deodata sa mearga la slujbe, sa se roage ,sa creada in Dumnezeu?
Sau chiar sa paraseasca lumea sa mearga in manastire ?
Sau incepe deodata lupta cu pacatul , dar aici deja trebuie sa fii conectat la adevarurile generale, caci nu ce intelegi tu si iti convine tie e pacat, ci ceea ce constiinta ta luminata de Domnul si de palpairile iubirii , iti arata ca fiind pacatul din tine.
Vad de exemplu la altii cat de simpla pare credinta: pot sa se roage, sa mearga la Biserica, sa fie activi si cu initiativa , nu au indoieli , sunt fermi in afirmarea credintei.
Eu insa nu prin Biserica m-am apropiat de credinta , ci mai degraba prin uimirea plina de bucurie fata de cuvantul Evangheliei.
Acesta este Dumnezeul care nu ma lasa cand am cele mai negre indoieli sau ma scufund in pacate cu indarjire, fara speranta.
Biserica este doar o prelungire a Sa , si mi se pare palpitant drumul descoperirii ei.
Hristos ne vorbeste prin toate, prin semeni , prin sfinti , prin nesuferitii care ne sunt ca o scoala, prin milostivii care ne sunt alinare , prin tainele materiale, prin harul inexplicabil venit cand esti cazut mai jos, ca a iti arate ca nu prin planurile tale gasesti indurare , ci prin strigatrul neputicnscios de ajutor.
De aceea sa imi fie iertat daca ma indoiesc de tot ce vine de la Biserica, de lucruri elementare gen programul de rugaciune, de gandul care imi zboara aiurea la slujbe, de dificultatea intelegerii unor scrieri prea foilozofice, de simplitatea prea matematic expusa a programului de mantuire.
Indoiala mea este numai pentru a descoperi mai bine originea ei , ca prezenta vie a lui Hristos intre noi, singura bucurie vazuta alaturi de taina impartasaniei , pe care o avem in luimea asta in care aparent Dumnezeu a tacut.
Indiferent ce grozavii se intampla , ce hule se spun, Dumnezeu e mut si nu mai intervine, ne lasa cumva in voia noastra. Si doar ceasul mortii il asteptanm ca o cumplita confirmare , caci a cunoaste prezenta Lui prin moarte, e mult prea putin decat daca ai incepe sa o cunosti inca de aici ,prin faptele cele bune.
Da gandul cel bun este gandul la Hristos , aceasta e forta care te calauzeste in lume , si de-ai fi singur in valea plangerii , atunci cand nu intelegi, atunci cand te miri de mila sa neasteptata,atunci cand te rogi si atunci cand esti scufundat in pacat.
Biserica e doar oaza vazuta a acestui gand, corabia care te poarta prin negura imaginatiei tale, si totodata limanul cel luminos la care te asteapta poarta Imparatiei, bucuria duhovniceasca a vederii luii Hristos in cuvant.
|