De ce ar vota un popor pentru suveranitate, din moment ce in toată majoritatea istoriei sale a fost vasal către diferite popoare? De ce deodată această schimbare? Ce s-a întâmplat? Pentru ca doar o simplă propagandă rusească e greu de crezut ca ar avea efect la un număr atât de mare de români! Realitatea e că românii s-au săturat sa fie sclavi, s-au săturat sa aibă coloana încovoiata, deși material o duc bine, cel putin cei de peste hotare, și un procent relativ scăzut în țară.
Problema este că acest popor nu știe ce înseamnă cu adevărat suveran! Nu are un cod al moralității suverane! E total depășit de această moralitate, nu știe de unde să si-o atribuie, sau cel puțin dacă ar caută in identitatea sa istorico-națională, tot ce ar găsi sunt fragmente de eroism contra triburilor barbare cotropitoare. Și dacă tot s-ar întoarce la origini, casta aristocraților a fost întotdeauna casta barbarilor: ea n-a prevalat în primul rând prin forța fizică, ci prin cea psihică – au fost oameni mai compleți(ceea ce, la toate nivelurile, nu înseamnă altceva decât „brute mai complete“).
În esență, viața însăși înseamnă a-l cotropi, a-lrăni și a-l înfrânge pe cel străin și pe cel slab, înseamnă a asupri
cu duritate, a-ți impune în mod silnic formele proprii, a asimila cu totul pe altul sau, cel puțin, și în cel mai bun caz, a-lexploata. Dar la ce bun să folosim mereu tocmai asemenea cuvinte marcate din vechime de intenții defăimătoare? În cazul în care e vorba despre un organism plin de viață, iar nu despre unul muribund, organismul social în cadrul căruia indivizii sunt tratați în mod egal, după cum am presupus anterior iar asta se întâmplă în orice aristocrație sănătoasă, trebuie să săvârșească el însuși, în confruntarea cu alte organisme, tot ceea ce indivizii care-l compun se abțin să facă între ei: el va trebui să fie întruparea voinței de putere, va căuta să crească, să se extindă, să atragă, să capete supremație, iar asta nu prin forța vreunei moralități sau imoralități oarecare, ci fiindcă el trăiește și pentru că viața înseamnă tocmai voință de putere.
Însă conștiința comună a europenilor nu este nicăieri mai ostilă povețelor decât aici; toată lumea visează acum, chiar sub aparențe științifice, la viitoare stări sociale care nu trebuie să mai aibă „caracter de exploatare“ – mie asta îmi sună ca și cum cineva ar promite să născocească o viață capabilă să se abțină de la toate funcțiile organice. „Exploatarea“ nu ține de o societate coruptă sau imperfectă și primitivă, ea face parte din esența vieții, ca funcție organică fundamentală, este o consecință propriu-zisă a voinței de putere, care este tocmai voința de trăi. Dacă admitem că aceasta, ca teorie, reprezintă o inovație, atunci, ca realitate, este factorul primordial al întregii istorii: să fim totuși măcar atât de cinstiți cu noi înșine!
Si dacă tot am ajuns sa fim onesti cu noi înșine, întrebarea care ar trebui sa fie pe buzele tuturor romanilor este: -noi pe cine exploatăm ca să ne simțim suverani? Căci noi românii nu am facut-o niciodată, dimpotrivă noi am fost cei exploatați și deodată ne-am trezit pe buze cu acest cuvânt de suveran! În sine, suveranul îl cinstește pe cel puternic, dar și pe cel ce se ține singur în frâu, pe cel care știe când să vorbească și când să tacă și căruia îi place să fie riguros și aspru cu el însuși, respectând tot ceea ce este sever și dur. „Wotan mi-a pus în piept o inimă de piatră“, spune un vers dintr-o veche saga scandinavă: și pe bună dreptate, căci e un vers ieșit din sufletul unui viking semeț. Un astfel de om este chiar mândru că nu a fost făcut să fie milos; de aceea eroul din saga adaugă, avertizând: „cine n-are încă de tânăr o inimă de piatră n-o va avea niciodată“.
Deci dragule popor român, când ai avut o inimă de piatră, când ai cotropit și exploatat alte popoare, când ai fost falnic și semeț în fața istoriei și a celor ce o scriu? Ai uitat, nu-ți mai aduci aminte, sau nu a existat vreodată? Nu poți sa te prefaci suveran peste noapte ci trebuie să fi dintotdeauna!
|