[CristianR]

Cred că eu eram dator cu o continuare la cele de mai înainte, însă n-am reușit să găsesc vreme, aflându-mă într-o perioadă tare aglomerată cu munca. Sper să-mi organizez mai bine timpul de acum înainte și să continui povestirea.

Cât privește omul bun... Chiar dacă o să răspund din Carte, e un lucru de care sunt convins: "Bun este unul Dumnezeu". Și nouă ne-a fost dat să-i cunoaștem bunătatea desăvârșită în Hristos. Orice om poate deveni bun dacă dorește să I se asemene, lucru care devine posibil numai într-o relație de iubire. Sau de cunoaștere și unire prin iubirea de El. Cred că este singurul mod prin care putem deveni ceea ce nu suntem încă.

Cred că oricine poate deveni bun, adică un om căruia îi este drag să vadă oameni, să descopere în ei poate o fărâmă de dragoste, de disponibilitate pentru altul, de răspuns la această bucurie a întâlnirii tale cu el. Din bucurie, care-ți vine din descoperirea chipului lui Hristos pe care îl întrezărești în celălalt, poate veni și disponibilitatea de a oferi ajutor, de a mângâia, la limită chiar de a te jertfi pentru el.

De la conștiința că suntem toți alcătuiți după chipul lui Dumnezeu cred că trebuie să pornim, știind că ce este dumnezeiesc nu piere niciodată.
O mică lumină mai pâlpâie chiar și în cel mai alienat om. Tu poți să o întrezărești acolo cu cine știe ce prilej, chiar dacă te vei simți neputincios să o sporești. Iarăși iubirea – numai dacă ai puterea de a iubi un păcătos oricât de mare, putere care nu poate veni decât de la Hristos, asta ar putea fi pentru el o șansă reală de a-și regăsi calea spre lumină.

Deci aș spune că omul bun este omul cu inima curată, care i-a făcut în ea loc lui Hristos, pe care L-a auzit atunci când i-a bătut la ușă și i-a răspuns. Și i-a bătut fie printr-un om sărman, cu o suferință reală – care poate fi generată nu neapărat de constrângeri materiale, ci și sufletești ori spirituale -, fie prin auzirea unui cuvânt dumnezeiesc - al Evangheliei, mai ales -, fie prin întâlnirea cu un om prin care harul Său se manifestă în mod simțit. Poate și prin alte moduri. Adevărul este că El este cel care ne caută; noi suntem cei care trebuie să răspundă.

Asceza, da. Însă nu luată separat, ca lucru bun în sine, căci nu este de folos decât dacă vine din această iubire de Hristos și din dorința unei uniri tot mai adânci cu El. Adică nu asceza este cea care te face om bun - ea poate eșua dramatic, te poate chiar înrăi ori să te piardă într-o luptă amară, neliniștită, cu tot ce ar putea să-ți aducă o cât de mică plăcere, chiar nevinovată, și, mai mult, să ajungi să-i osândești și pe cei care nu consimt la această metodă de chinuire la fel ca tine.

Cred că adevărata asceză nu osândește nimic, ci doar învață să se bucure de lucrurile simple și să-L guste pe Dumnezeu din toate bunătățile pe care ni le-a dăruit, dar fără voluptate, adică a căuta nu plăcerea simțurilor, ci mai curând o bucurie duhovnicească ce poate transfigura plăcerea. Pentru că mâncând mai puțin, foamea te va învăța să te bucuri de lucrurile simple, precum o bucată de pâine caldă, iar gustarea unui fruct te poate duce cu gândul la pomii din Grădina Raiului. Cred, totodată, că, dacă iei cu mulțumire și cu rugăciune din toate câte le-a rânduit Biserica, orice masă îți poate înălța inima și gândul la Dumnezeu.

Asceza este, mai ales, o unire cu Hristos - și o cunoaștere a Lui - prin jertfă. Este a gusta puțin din Crucea Lui, răstignindu-ne și noi un pic, nu pentru mântuirea cuiva, ci doar ca să ne regăsim pe noi înșine cei adevărați. Este o modalitate concretă de a-L cunoaște și de a te uni cu El dincolo de cuvinte. Și cunoscându-L, luăm contact cu adâncul, cu sinea noastră profundă, cu Hristos-Chipul.

Important este să nu rămânem nicio clipă singuri, fără El, în tot ceea ce facem, fie că mâncăm, fie că bem ori... că facem copii. Toate astea sunt binecuvântate, numai păcatul trebuie evitat, ca singurul care ne desparte de iubirea Sa.