Citat:
În prealabil postat de cozia
Uite citeste aici cit de importanta este apa curata pentru viata Sfintilor.
Am petrecut mult timp in zona Coziei...
"Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânișoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea și al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a și intrat ca viețuitor din fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post și rugăciune până în ziua în care, la rugămințile lui, starețul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinții sihaștrii și să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul și-a săpat o peșteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia și pustnicul Neofit. Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă și s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu și păzindu-și mintea curată de cugetele cele rele. Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri și lupte împotriva duhurilor necurate. Șase zile se nevoia în chilia pe care și-o săpase în peșteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, și primea Sfânta Împărtășanie. Zilnic își aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult și, în același timp, să se roage și mai mult. La bătrânețe, însă, nemaiputând coborî din peșteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu și prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peșterii sale, care curge și astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”. Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor și al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfințenia sa. După îndelungate nevoințe, ajungând la adânci bătrâneți, și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaște, care au odihnit vreme îndelungată în peșteră, au fost mai târziu împărțite de credincioși, iar peștera este loc de închinare până astăzi."
http://arhiepiscopiaramnicului.ro/sf...etie-si-neofit
Izvorul a tasnit din piatra seaca, o stanca. L-am analizat personal mult timp si este o adevarata minune.
La fel s-a intimplat si cu Sfantul Ilie, Profetul s-a dus sa traiasca la raul de Chorrath (Kerrith), si-a potolit setea cu apa din cascada, iar Domnul i-a trimis corbi pentru a-i duce paine si carne. |
Si asa ai gasit tu argumente pentru a te dezlega la a bea apa din belshug, dintr-un ulcior de 2 litri, zilnic?
De unde stii dumneata ca nu facea mila din apa pe care o aducea de departe cu vietuitorele din zona unde se nevoia, el multumindu-se cu cateva inghitituri? De unde deduci dumneata ca sfantul bea zilnic un ulcior cu apa. Iar la sate ulciorul abea de are 500 ml daca ai vazut. Deci el folosea mersul dupa apa mai mult sa inseteze prin efort si nevointa si nicidecum sa-si faca provizii interioare sau exterioare de apa, ca de aia mergea zilnic cu un mic ulcior cand putea sa-si faca rost de canistra daca avea mintea inclinata spre vietuire imbibata cu apa ca un burete.
In concluzie nu pricepi nici ca sf. Ilie a tinut post la apa 3 ani de zile si asa a urmat natura voii lui Dumnezeu de a-l baga pe Israelul cel vechi la rugaciune si post ca sa-si aminteasca de adevaratul lor Dumnezeu caci cazusera in balele pline de apa si pita ale lui Baal si se intzepau ca chinezii sustinand ca aia e lucrarea rabdarii, sa faci fachirism egoist si nicidecum rabdare neegoista, rabdand intepaturile ce-ti vin de la aproape necazand in reactia la care te indemnau duhurile rele.
Deci te rog sa nu mai continui polemica asta absurda si sa pricepi ca apa multa e simbolul pacatului si de aceea si desfranata ce sade pe ape multe si mari va fi judecata si va cadea impreuna cu babilonul cel mare al tuturor stiintificilor betivi si incantati de ei insisi ca mari teologi ai ascultarii de ei insisi.
Daca as putea n-as bea apa deloc desi sfintita parca devine un nectar imposibil de a te opri de la o inghititura in plus pana pofta-si face plinul la fel ca rautatea ce-si face adunarea si inmultirea ca orice socoteala ce te duce la risipire si apoi te ascunde in ipocrism in habotncie fiind un potrivnic pocaintei ca fariseul ce-si lucra pierzarea, fiindu-i frica de pomenirea numelui sfant al Domnului, de catre vamesul ce se umilea in taina, pe neasteptate socotind aceasta intmplare neprevazuta un ghinion ce-i produce frica si cadere insuportabila cand defapt pomenirile neasteptate sunt cea mai mare fericire pentru care se pregatesc mereu fecioarele intelepte stand cu candelele mereu aprinse stiind ca Domnul e pe drum si vine.