[CristianR]

În prealabil postat de Mihailc

Principiu de bază în gândirea/rostirea enunțurilor metafizice ale dogmaticii: când acestea se referă la Dumnezeu în raport cu creația „văzutelor” se utilizează cele trei repere mentale ale temporalității (trecut, prezent și viitor) iar când se referă la Dumnezeu în Sine se folosește exclusiv timpul prezent.

"Timpul lui Dumnezeu este Azi" – cum spunea părintele Galeriu, bazându-se pe aceleași surse, cu siguranță, ca cele pe care se sprijină aserțiunea ta.

Pentru un oarecare spor în înțelegerea enunturilor dogmatice despre care vorbiți, căutați și citiți cu luare-aminte Cuvântarea a treia, din cele "Cinci cuvântări despre Dumnezeu" ale lui Sfântului Grigore de Nazianz.

Într-adevăr, citind, la îndemnul tău această cuvântare, am constatat că răspunde cu prisosință nelămuririlor legate de chestiunea nașterii din veci a Fiului – și nu numai. Sper ca Demetrius, citind-o la rândul lui, se va lămuri cu privire la alegerea cuvintelor din Crez de către Sfinții Părinți, nefiind vorba de nicio "erezie constantinopolitană".

De asemenea, ne putem cu toții lămuri cu privire la termeni ca 'veac', 'veci', 'veșnicie', 'timp'.

Toată discuția/ argumentația Sf. Grigorie de Nazianz se petrece la granița dintre creat și necreat (de o parte și de alta a ei), din perspectiva creaturii care îndrăznește – nu fără a fi fost mai întâi invitată de însuși Cel Necreat – să privească dincolo dar lovindu-se mereu de insuficiența termenilor născuți în zona creatului, motiv pentru care se recurge mereu atât la teologia catafatică, cât și la cea apofatică.

Apropo de îndrăzneală, în cuvântarea a doua ni se atrage atenția cu privire la modul în care să ne apropiem de cugetarea cu privire la Dumnezeu – cu evlavie și gând curat, smerit – având conștiința, zic eu, că suntem doar niște diletanți animați de dorința curată, totuși, de a înțelege mai mult și, înțelegând, să ne împărtășim mai mult din darurile lui Dumnezeu.

Câteva fragmente le-am găsit foarte utile pentru discuția noastră. Mai întâi raportu timp/veșnicie:

-Când au avut deci loc acestea?
-Au avut loc dincolo de „când”. Iar dacă trebuie să spun ceva şi mai cu îndrăzneală, au avut loc când era Tatăl.
-Iar Tatăl când era?
-Nu era un timp când nu era Tatăl. Şi acelaşi lucru se poate
spune şi despre Fiul şi despre Sfântul Duh.
-Când s-a născut Fiul?
-Când nu s-a născut Tatăl.
-Iar Duhul când a purces?
-Când nu a purces Fiul, ci S-a născut în afară de timp şi mai presus de raţiune, chiar dacă nu putem să prezentăm ceea ce este în afară de timp, din cauză că dorim să scăpăm de o imagine temporală, fiindcă expresiile „când” şi „mai înainte de aceasta” şi „după aceasta” şi „de la început”, nu sunt în afara ideii de timp, oricât le-am forţa noi, afară numai dacă am concepe veacul drept intervalul de timp care se întinde împreună cu cele veşnice, care nu este împărţit şi măsurat de vreo mişcare sau de mersul soarelui, cum este timpul. (Cuvântarea a treia. III)

Timpul este în timp, sau nu este în timp? Dacă deci timpul este în timp, în care timp este el? Şi ce este timpul care există în afară de timp? Şi cum cuprinde timpul? Şi dacă timpul nu este în timp, ce este această straşnică înţelepciune care introduce un timp netemporal?(Cuvântarea a treia. IX)

Iar pentru Demetrius, cu privire la naștere:

Dar, ni se obiectează, însuşi termenul „a născut” şi termenul „a fost născut”, ce altceva introduc, dacă nu ideea de început al nasterii?
-Ce ar fi deci dacă nu am spune nici acest lucru, ci am spune că era născut de la început, ca să scăpăm uşor de obiecţiile tale curioase şi iubitoare de ideea de timp? (Cuvântarea a treia. V)

Ce argument mai au ei din cele pe care le socotesc de neînvins? Că poate în cele din urmă ar da fuga la el, cum este argumentul că, dacă Dumnezeu nu a încetat să nască, naşterea este neterminată. Şi când va înceta să nască? Iar dacă a încetat să nască, negreşit că a şi început să nască. Iarăşi cei corporali gândesc corporal. Eu însă, dacă naşterea Îi este veşnică sau nu, nu spun încă, până ce nu voi cerceta mai amănunţit locul acesta din Scriptură: „Mă naşte mai înainte de toate colinele” (Cuvântarea a treia. V)

Toată discuția mi-a adus în minte acest fragment din geniala Scrisoare I a lui Eminescu:

"La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!..."