[MineaPeter]

Ce am putea să zicem... Sunt lucruri mai greu de judecat, analizarea lor în amănunt necesită un viu interes și o atentă cunoaștere a personajelor și a istoriei.

S-ar părea că Occidentul a avut oricum un interes ca Răsăritul emancipat de sub otomani (sau în curs de a face asta) să nu își găsească tocmai prin propriile puteri calea de urmat. Citeam odată despre Grecia cea de după Războiul de Independență, care la ei s-a desfășurat de la 1821 la 1829 (începând cu anul Revoluției lui Tudor Vladimirescu!), că ar fi vrut să aibă un conducător ortodox și să devină astfel un regat ortodox în zona de Răsărit, lucru pe care Occidentul cel eretic nu l-a acceptat și că i-ar fi forțat pe greci să primească un monarh catolic (pe regele Otto, care era bavarez). Acesta a domnit treizeci de ani, de la 1832 la 1862.

Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales printr-un mod ingenios numit „Sistemul faptului împlinit”, atunci când ambele Principate românești au avut același domnitor ales la 5 și 24 ianuarie 1859 (fiind folosită o portiță de scăpare în textul Convenției de la Paris, anume faptul că NU se stipula ca domnitorul să fie diferit de la un principat la celălalt), a făcut într-adevăr niște reforme remarcabile, din 1862 s-a folosit numele de „România”, tot el a făcut și primul referendum din istoria țării, a inventat școala obligatorie (asemănându-se astfel oarecum lui Carol cel Mare al francilor, care cu mai bine de o mie de ani mai înainte-vreme pusese bazele școlii pentru poporul francez), a făcut o reformă și pentru agricultura românească și un alt pas important - a pus o frână importantă adunării de averi pământești în spațiul Bisericii, prin secularizarea averilor mânăstirești. Fiecare interpretează cum știe, vrea și poate acest gest al secularizării, unii l-au văzut ca pe o mare lovitură dată Bisericii, alții îl pot vedea ca pe o mărire a independenței pământului roditor al românilor și ca pe o corecție binevenită adusă celor care acumulau averi materiale în Biserică!

Și într-adevăr, vorba „Nu greșalele lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari” se învață încă din școală și trebuie să intre bine în mințile noastre. Este adevărat și faptul că în noaptea aceea de joi spre vineri, 10 spre 11 februarie (stil vechi) în 1866, Cuza era cu o femeie în pat când au intrat peste el (sau cel puțin așa ne spune „legenda”) și nu a avut imediat la îndemână o armă cu care să se apere de monstruoșii coalițieni. Chiar și așa, poate că acel conflict ar fi escaladat în chip sângeros, și Cuza putea sfârși ca Shinzo Abe, Aldo Moro sau, că tot era vorba mai sus, ca marele nostru istoric Nicolae Iorga. Așa, a plecat în exil la Heidelberg și a mai trăit acolo șapte ani, apucând să îi scrie noului domnitor Carol I!

Pe cât privește apetența pentru a fi conduși de străini, o putem echivala cu lipsa de voință și încredere în forțele proprii, plus lipsa endemică de solidaritate în familie și în neam. Am putea să o numim și „Ura față de propriul sânge”!
Etnicii rromi și musulmani sunt oameni uniți, solidari și care se înmulțesc chiar în zilele noastre, pe câtă vreme noi... Oare să fie o potriveală neglijabilă tendința românilor din diasporă de a se feri unii de ceilalți? Diasporele altor țări sunt și ele mai unite. Noi CE facem?...

Să ne gândim la copilul care nu suportă să primească observații de la cei din familie, dar se conformează când cineva străin (nu neapărat străin de țară, dar de familie) se ia de el. Sau la atitudinea sfidătoare a românilor față de autoritatea de stat din țară versus conformismul din străinătate, și aceste purtări dau cale liberă susceptibilității de a lăsa străinul să facă legea. Chestiuni psihologice!

Mai avem cazurile cu trădări boierești din istorie, atitudinea de cedare din iunie 1940 la ultimatumul sovietic, gestul trădător de la 23 august 1944 (astea ultimele două erau pe finalul Casei Regale, deja în partea ei românizată), atitudinea emblematică de turnătorie la Securitate din vremea lui Ceaușescu... Toate lucrurile acestea omoară solidaritatea noastră între noi și lasă impresia că este mai bine să decidă „străinii”! Și chiar în anii noștri, deja ne-am lămurit că nu-i așa de bună nici treaba României lucrului bine făcut a sasului luteran Klaus Iohannis!

Iar revenind la Casa Regală, vedem că prima ei jumătate, cea germană și neortodoxă, a făcut totuși niște treabă cu România - dezvoltarea infrastructurii, electrificarea, primele Constituții, independența față de otomani, chiar și România Mare cea vremelnică, cum a fost și cât a durat ea; pe timpul regilor Carol și Ferdinand s-au manifestat și corifeii cei mari ai literaturii noastre, precum Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Slavici; recunoaștem și că nu totul a mers bine, ca dovadă Răscoala de la 1907, însă cei doi regi germani, chiar așa străinezi cum au fost, au făcut ceva treabă, iar Carol I a avut domnia cea mai lungă!

Și, legendă sau adevăr, Carol I a zis odată în română în Parlament: „Eu iubesc poporul român căcălău!”
Iar Ferdinand și-a asumat repudierea de către familia de origine din Germania ca să apere interesul românesc în anul 1916. Și Regina Maria a fost o mare femeie a statului român, să ne gândim astăzi numai la rețeaua de clinici care îi poartă numele! Jumătatea mai proastă a Regalității a fost fix cea românizată și ortodoxă, mai ales prin „Cărluță” al doilea, despre care bătrânul Rege Carol I zicea că „se poartă ca un român adevărat: înjură și face datorii”. Păi, e frumos așa?

Ar mai fi muuulte de spus despre cât și cum se manifestă atitudinea de vânzare de țară. Să luăm aminte și la romglezeala zilelor noastre, că până una-alta, respectul față de propria identitate se arată și în felul vorbirii limbii. Sănătate și virtute să avem!