[MineaPeter]

Deci așa și cu grija creștină de la mine din familie. Iar dacă m-am născut așa, cu păcatul strămoșesc + păcatele înaintașilor (cu tot cu mama în timpul sarcinii) + întârzierea la Botez + depărtarea continuată față de DUmnezeu din familie, cu un bunic abuzator, apoi văzându-l în mod dezamăgitor și pe tata cu alcoolul, dezvoltând și eu propriile păcătoșenii... Am fost de mic nu doar retras, ci și într-o lume a mea cu personaje imaginare (asta cam seamănă a autism, sau păcatul idolatriei din primele porunci din Decalog). Pe lângă debandada din familie (părinții au divorțat, eu oricum eram cu bunicii, bunicii m-au luat din București și m-au cam... izolat aici în Argeș, de unde era bunicul patern, am trăit întâi la țară la Piscani, în satul unde mergeam la „Bâlciul Rebuturilor acolo șa” an de an, în Pitești m-am mutat cu ei în 2000, când am intrat la gimnaziu), eu am avut tot de mic și înclinații de distructivitate: stricam jucării cu plăcere, rupeam cărți la propriu tot dintr-o... pornire (pe la 6 ani și jumătate făcuse bunicul câțiva saci cu cărți de copii rupte de mine, mai degrabă decât citite), am învățat să citesc și să socotesc de la 5 ani și dinainte de a fi împlinit măcar 6 ani a început să-mi placă să citesc cu nesaț infracțiunile din paginile ziarelor, fără să mă învețe altcineva plăcerea asta - otrava venea din mine... E drept că nici bunicii nu au fost atenți cu adevărat la nevoile spirituale ale copilului de lângă ei și a lipsit tare, tare mult buna comunicare în familie, chiar cu acutizarea izolării mai târziu. Iar prostiile citite despre alți oameni (adevărate sau nu, mai erau și revistele alea de tipul „Povestea mea” și „Întâmplări adevărate”, le cumpăra bunica la pensie) m-au marcat și ele sufletește în timp!

Pe lângă înclinația asta distructivă și idolatră într-o lume proprie, eu nu împlinisem încă 8 ani când am început alt gen de păcat: L-am înjurat pe Dumnezeu prima dată. Eram supărat că nu ninge iarna (nu ca astăzi când ninge și pe la Pitești în sfârșit :) ). De atunci L-am mai înjurat de foarte, foarte multe ori, pe diverse motive, cum mai erau jocurile pe televizor sau calculator de exemplu, când pierdeam... și abia mai de curând am înțeles că făceam asta din cauza vieții pe care El mi-a dat-o. Sau din cauza felului cum o simțeam pe ea, după ce m-am născut cum m-am născut și trăiam cum trăiam. Am mai crescut, viața în singurătate mai presupune și alte păcate, n-o să sap mai mult în ele pentru că oricum ar trebui, la un moment dat, să-mi fac curaj ca să vin prinre oameni ca să-mi și descarc cu adevărat balastul acesta sufletesc în fața Domnului Iisus Hristos și a unui duhovnic, la Sfânta Taină a Spovedaniei. Am crezut încă de pe la 7-8 ani în existența vieții de după moarte și în Dumnezeu, iar de pe la vârsta de 22-23 de ani (după ce au murit și bunica, și tata - el a murit în noiembrie 2012, când eu aveam 22 de ani și 9 luni) am mai mers și pe la Sfintele Liturghii de la biserică, până înainte să mi se instaleze „hikikomorismul” pe care îl trăiesc de vreo 4 ani și pe care l-am pregătit de prin 2018-2019, dar și atunci am făcut o greșeală fundamentală: nu mi-am deschis către Domnul sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei!

Mergeam la sfintele slujbe, am făcut și unele pomeniri cu colivă pentru oamenii morți, dar fără să mă spovedesc și să mă împărtășesc (că de împărtășit, oricum, la ce păcate grave s-au adunat, mi-e că sigur nu aș avea voie nici după spovedanie). În luna decembrie 2019 mi-am făcut curaj să întreb un preot ce trebuie făcut pentru o spovedanie generală și chiar am avut o discuție preliminară în care mi-am expus o parte a trăirii care mă apăsa și mă împingea să fug de oameni (legată tare mult de neîmplinirea relaționării cu sexul opus, ca bărbat singur - căci și eu sunt sensibil la frumusețea femeiască, este un călcâi al lui Ahile pentru mine), dar nici atunci nu am mers mai departe la o spovedanie completă. Părintele chiar îmi spunea atunci că pe măsură ce încerc (să mă apropii de Domnul prin Biserică, nu mai țin minte exact cuvintele), și diavolul va încerca mai tare să mă tragă. Iar după 2019... pușcăria vieții de acasă!

Abia pe 25 martie 2023 am mai intrat într-o biserică, dar nu era oră de slujbă. Izolarea asta exacerbată de tip Hiikikomori, pe care tu nu știu dacă o ai, deși tot ni te-ai plâns pe forum de viața ce ți-a dat-o Domnul și ție, poate să dureze cu anii - citeam parcă pe Quora despre un alt om care deja avea 12 ani de izolare dintr-asta, eu am „doar” patru, el cred că avea 40 și ceva de ani ca vârstă deja. Și pe parcursul ei trebuie cumva-cumva găsit un mod să ne reparăm sufletește, să fim mai liniștiți și împliniți față de Domnul și în privința raportării noastre la ceilalți și la ce ne doare cel mai tare în viața aceasta. Ca de pildă, să nu ne simțim singuri și agitați dacă mergem între ceilalți, să nu ne mai chinuie viermele neliniștii, și mai ales să nu ajungem la gesturi care sperie alți oameni sau să facem fapte de cruzime printre ei. Că mie mi-e teamă de reacțiile mele printre oameni, dacă aș merge. E grav să trebuiască să te izolezi de frica felului cum reacționezi dacă vezi o femeie sau o fată frumoasă și ești incapabil să comunici, dar ai și ispita aia de a te uita la ea. Pe calea asta ajungem săp înțelegem mai bine și nevoia călugărilor bărbați de a interzice accesul femeilor la ei (nu neapărat aroganță, poate fi frica de a fi tulburați) și cuvintele Domnului Iisus Hristos cu bărbatul care face adulter în inima sa când se uită lung la femeie își arată și ele un sens special!

Dar iarăși, nu știu dacă și tu simți o frică și un chin asemănător în singurătatea ta, legat de raportarea la sexul opus. Nici eu nu am avut mereu exact starea asta, de prin 2018-2019 mi s-a accentuat, iar din iarna 2020 fix înainte de Covid, când s-au adunat mai multe (inclusiv frustrarea unui serviciu cu salariu mic, cu mult stat pe bară), m-am izolat acasă pe termen lung, s-a întâmplat atunci să vină și Covidul cu schimbările (eu deja eram în starea asta când nu doream să mai lucrez de la un birou sau să ies din casă, și venirea lockdown-ului cu schimbările aferente ale paradigmei joburilor a fost ca un soi de... minune căzută din cer), dați-vă seama ce a însemnat ca la 15 mai 2020 să-ți pară rău că se termină lockdown-ul! Și am pierdut vechiul job tot în lockdown, bine totuși că am împlinit recent 3 ani la actualul serviciu.

Iar cum ziceam, cât ține viața asta de exil autoimpus în singurătatea pereților, să nu uităm că nu suntem eterni pe pământul acesta și avem și noi nevoie de mântuire. Că dacă moartea ne găsește tot neliniștiți, fie și în singurătate, și după ea mergem în Iad unde este mult mai greu decât aici, ce am rezolvat!?... Izolarea și neliniștea asta ține omul departe nu doar de ceilalți oameni, ci și de împăcarea cu sine și, cel mai important, de Dumnezeu și de Sfintele Taine ale Sale din Biserică. Deci și fără Dumnezeu, și fără semeni. Asta este adevărata singurătate mare. Dar în Iad sunt și diavolii care chinuiesc oamenii, și regretele, poate și prezența nesuferită a altor oameni, pe măsura urii și neîmplinirii pe care o are în suflet omul care ajunge acolo... deși se zice și că este întuneric acolo, că Iadul nu este un loc al bucuriei revederii, că nu te vezi cu nimeni... că dacă stai spate în spate cu alți osândiți e mare bucurie dacă-i vezi capul sau o parte din față, de la spate! În fine, nici eu nu aș vrea să ajung și să rămân în Iad după ce voi muri. Iar o bună împăcare cu Dumnezeu și semenii presupune și pacea și liniștea cu propriul sine, că dacă omul nu este de încredere pentru el însuși, cum să fie pentru restul?

Să credem în veșnicia vieții de după viața aceasta pământească, dar să și fim bine pregătiți ca să ne putem bucura de ea! Omul împăcat poate să se și îndumnezeiască după har, cum ne învață pe noi Ortodoxia că ajung oamenii care se mântuiesc și sunt primiți în Împărăția Cerurilor după ce se termină toată povestea cu lumea aceasta. Iar legat de singurătatea omenească, noi știm iarăși că nici Domnul nu a creat dintru început un „singur” om, ci doi, un bărbat și o femeie, iar între primul și al doilea om El chiar a zis „Nu este bine să fie omul singur”. Este adevărat că și căderea în păcat a strămoșilor noștri, Adam și Eva, a stricat lucrurile. Așa încât acum unii oameni ajung să fie niște singuratici (cvasi) incurabili, și nu neapărat cu o chemare specială de genul celei călugărești (la mine sigur NU este cazul de o astfel de singurătate, oamenii făcuți să fie călugări trebuie că au avut de mici o „altfel” de singurătate, nu una nebună, căci Domnul nu face chemări nebunești - atenție, NU vorbim aici despre conceptul de „nebunie pentru Hristos”!), cu păcatul strămoșesc - care chiar dacă este iertat la Sfântul Botez, ne lasă cu efectele lui - și cele ale înaintașilor mai imediați, plus păcătoșenia proprie pe care ne-o dezvoltăm. Toți ne naștem în păcat, afară de Domnul Care a fost neprihănit-zămislit ca Om, dar unii suntem mai păcătoși decât alții!

Și așa cu forma aceasta de singurătate pe care o văd eu. Am văzut la tine ce ai zis și-am recunoscut niște asemănări de la care am dezvoltat ideea ca să se cunoască ambele noastre forme de însingurare (a mea și a ta). Cu toate acestea, eu îmi iau angajamentul ca de aici încolo să nu bat apa în piuă în public pe temele de plâns ale vieții, așa cum ai făcut tu! Că și plânsul ăsta sistematic de milă unde nu se schimbă-n bine lucrurile este o pacoste!

Iar cu toate păcatele și depărtarea asta a vieții în singurătate, nu vreau să ajung vreodată să trădez Ortodoxia. Deținuții politici ai comuniștilor, care au rezistat, au avut suficient sânge sufletesc în ei ca să țină cu Domnul și astfel, cu ajutorul Lui, să reziste! Că la mică distanță spațială de locul unde eu trăiesc, acum 70 și ceva de ani erau chinuiți mai mulți oameni cărora li se cerea de către alți oameni (și „îngeri”) să se lase de Domnul!