[Moroco]

Psalmul puilor mari jucatori,

Ei sunt mici. Se joaca.
Sunt jucausi si se bucura jucandu-se. In lumea lor ei te fac fericit pentru ca vor sa se joace cu tine. De-aia sunt buni fiindca fiind mici ei intotdeauna pierd si tu castigand te poti lauda, te poti urca pe podium pe prima pozitie.

Desi se joaca, realizez ca joaca lor nu e defapt un joc pentru ca ei se joaca serios, uneori chiar foarte serios fiindca ei sunt atat de mici ca nu-si dau sema ca se joaca. Multi mor, se mutileaza, se ciopartesc in joaca asta devenind infirmi de parca a trecut drujba prin terenul lor de joaca unde bateau mingea in nestire fara nici urma de plictiseala sau de istov.

Am observat ca desi au trecut de cei 7 ani de acasa sau de pubertate sau chiar de majorat ei se joaca mai departe cu acelasi aplomb insa cu trecerea timpului joaca lor devine tot mai usuratica, incep sa se joace ca sa joaca, deci nimic nu mai e serios in joaca lor de parca cu timpul ar intelege ca jocul lor de zi cu zi si de la senectute nu ar mai conta. Asa ca de acum ei pierd mereu, gresesc mereu, asa ca niste pui ce ar vrea sa triseze, ca niste pui ce-si saboteaza propria echipa, propriul tzel... crezand ca zambetul larg intins pe fata in joaca le va tine de indreptare, le va tine de schimbare, le va tine de perna de aer cald in caderea lor oficioasa, mai mult ofticoasa, pentru ca incep sa tuseasca cand pierd asa ca o masca. ”A fost o joaca, asa ca ce-ti pasa?”, ma intreaba fericiti cand complet ametiti acesti pui de vipera nu pot realiza ca jocul lor de-a baba oarba e un fel de ruleta ruseasca pe mize de amaresteni, ca zambind dulce nu simt intinerire si fericire ci desfranare ingretosatoare, ca se joaca cu focul si vor face multe surprize in pat.

Deci puii crescand se joaca ca jucatorii ce se joaca jocuri jucand si cu cat imbatranesc in joaca cu atat jocul lor e mai retardat, mai lipsit de rost, mai plictisitor.

Tot ce conteaza pentru ei e veninul din ratari si de la final, cand in joaca se fardeaza cu intepaturi de tip botox bosumflat provocand pe altii la marea confruntare a grozaviei jocului pus in slujba trufiei copilariei, starea aia pierduta de pui iremediabil pierdut, proaspat iesit din ou ca sa dea din coada, ca sa piuie, ca sa macane, ca sa se joace cu jovialitate cu ceilalti pui sustinand ca totul e fericire in aceasta joaca nemuritoare pentru ca in joc nimeni nu te ameninta si nu te ataca find pazit ca vrajit caci jocul e doar un joc, asa ca un vis care e doar un vis, asa ca un film care e doar un film, asa ca intro poveste care e doar o poveste nemuritoare si ea.

Ma iarta Doamne ca pana azi te-am confundat cu jocul meu incat pana azi in loc sa cred in Tine io doar ma joc.. si tooot maturizandu-ma ani dea randul si ajungand la varsta senectutii vad si constat ca inca ma mai tot joc un joc si inca un joc ca un jucator inchis in jocurile lui ce cu cat se joaca mai mult cu atat jocul ii devine o joaca, o joaca tot mai neserioasa si zadarnica, incat iata, nu mai stiu cum sa ies din barna asta infipta in ochiul meu!.. ca sa nu-l mai deschid, ca sa nu mai ies din ou, ouale cezarilor, ouale mai marilor, ouale piramidelor, ouale babiloanelor, ouale oualelor... de paduchi, adica lindini... ce scarboss.

M-as cere afara din joc. As vrea sa fiu serios!
M-am saturat de jocoolizarea greselii.

As vrea sa mi se termine joaca tineretilor mele care fac atat de mult rau tuturor. Dar sunt deja prea batran ca sa pot sa nu ma mai joc. E ca o fatalitate. Jocul m-a prins si parca trebuie sa-l joc pana la capat... pentru eternitate.

Dar ce ma fac Doamne, fiindca io nu stiu sa pierd?
Nu stiu sa pierd frumos... in acest joc... in joaca...
nu stiu sa pierd... ca sa Te castig.