[cristiboss56]

După cum bine ştim, copiii au o inimă curată. Apoi, pe măsură ce cresc, sunt expuşi tot mai mult lumii înconjurătoare, care zace în răutate, iar inima lor este întinată din ce în ce mai mult, pierzându-şi puritatea iniţială de copil. Aceştia încetează treptat să mai fie copii şi devin adulţi. Adulţii îşi amintesc de copilăria lor cu mare drag, adesea cu melancolie, şi o numesc „vârsta de aur”, „copilăria de aur”. Şi, într-adevăr, copilăria este „de aur”, întrucât este o perioadă a curăţiei inimii – copiii nu cunosc răul, vulgaritatea şi mizeria care pătrunde în inima adulţilor, a celor care nu au putut să îşi păstreze măcar parţial puritatea inimii. Doar această puritate poate dărui pacea adevărată, bucuria şi fericirea. Întinarea inimii aduce odată cu ea întunericul, agonia, chinul, melancolia şi întristarea sufletului, adică tot ce otrăveşte viaţa omului şi o face mai greu de suportat.

De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a spus atât de răspicat: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Mt. 18, 3); „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Rom. 14,17). Dreptatea şi pacea se pot găsi numai într-o inimă precum Cea de copil. Aşadar, cei care vor să ia parte la dreptate, pace şi bucurie ar trebui să încerce să-şi păstreze inimile la fel de pure precum cele ale copiilor. Singura cale pentru a reuşi aceasta este „a te îngriji de tine”, adică să îţi păzeşti inima pentru ca nimic din ceea ce este murdar sau necurat să nu o păteze sau să o întineze moral, lucru care ar transforma-o într-o sursă a răului şi la contaminarea morală a altora.

Până la urmă, aceasta este esenţa vieţii duhovniceşti, care nu presupune altceva decât luptă, şi, în special, lupta cu păcatul. Iar sursa supremă a păcatului din inima oamenilor este alimentată de amprentele dăunătoare ale lumii din jur, acceptate fără luptă şi lăsate să-şi nască roadele otrăvitoare în suflet.

De aceea, lupta cu ele este cea mai importantă din viaţa noastră duhovnicească. Trebuie să ne străduim să nu le lăsăm să ne pătrundă în suflet. Şi ce anume trebuie să facem pentru a reuşi? Sfinţii Părinţi ne învaţă că trebuie să „închidem obloanele sufletului” mai des, adică simţurile: văzul, auzul, gustul, mirosul şi simţul tactil. Trebuie să ne învăţăm singuri, să ne forţăm să nu privim, să nu ascultăm, să nu gustăm, să nu mirosim sau să atingem chiar orice. Îndată ce intelectul şi conştiinţa ne spun că unele semnale pe care le primim sunt dăunătoare, trebuie să închidem îndată, fără întârziere, „fereastra” corespunzătoare a sufletului, adică organul de simţ respectiv prin care pătrund acestea. Dacă din întâmplare vedem ceva dăunător, trebuie să ne ferim ochii, ba chiar să îi închidem, pentru a evita să privim ceva ce, odată pătruns în suflet, ne va tulbura mai târziu pacea interioară. Dacă auzim cuvinte tulburătoare, care ne fac rău sau care ne provoacă sentimente negative, trebuie să ne îndepărtăm de cel care vorbeşte, chiar să ne astupăm urechile, ca să nu mai auzim lucrurile care ne vor afecta poate mult timp, privându-ne de echilibrul emoţional.
De aceea este nevoie să trăim, pe cât se poate, în aşa fel încât să ne păzim inima în orice chip cu putinţă de aceste influenţe negative asupra organelor de simţ. Trebuie să ne trăim viaţa cu grijă.

Opusul vieţii trăite în priveghere neîncetată este vieţuirea distrasă şi distrugătoare, pe care o duc majoritatea oamenilor de astăzi – oameni care nu se îngrijesc de puritatea inimii şi a vieţii. Însă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne previn asupra unei vieţi de desfătare. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne avertizează împotriva unei astfel de vieţi şi ne cheamă să fim vigilenţi, zicând: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt. 26,41), „iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!” (Mc. 13, 37).
Arhiepiscopul Averchie Tausev