View Single Post
  #2236  
Vechi 17.05.2018, 22:34:22
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.330
Implicit

Binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă în lume și în viața omului ca prisos de har și dar, iar omul poate, paradoxal, să-i răspundă tot printr-o binecuvântare, dar una care se manifestă în evlavie, în mulțumire și în slăvirea lui Dumnezeu. Darul cuprinde cerul și pământul: lumea este dar, viața omului este tot un dar, la fel sănătatea și tot ceea ce îl conduce spre mântuire. În lumea noastră, în care darul este purtat adesea numai de interes sau de capricii, suntem provocați, în cele ce urmează, de reflecția părintelui Dumitru Stăniloae să descoperim sensurile adânci și autentice ale darului.
Potrivit credinței creștine, lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Viața este și ea un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă și bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu“ (Eccl. 3,13). Înțelepciunea, știința, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Chiar dacă lumea ar fi dată omului numai spre cunoaștere, și tot ar fi un dar al lui Dumnezeu.(…) Lumea este și un cuvânt sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă. Lucrurile sunt darul Cuvântului lui Dumnezeu care luminează viața. Dumnezeu ne arată iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca să se realizeze un dialog progresiv în iubire cu noi. Însă, pentru aceasta trebuie ca și noi să întoarcem lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce să dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu se bucură ca omul să renunțe la unele din darurile primite, întorcându-le. Acesta este sacrificiul omului, întrucât putând considera în lăcomia lui că toate cele date lui de Dumnezeu îi sunt necesare, renunță totuși la unele dintre ele. Prin aceasta, el arată că recunoaște că toate le are de la Dumnezeu ca dar și îi aparțin Lui.
Lumea arată în caracterul ei de dar al lui Dumnezeu că ea nu este ultima și absoluta realitate. Ea este necesară nu numai întrucât are trebuință să-i fie dată, ci și întrucât are trebuință de ea ca să o dăruiască, la rândul lui pentru creșterea lui spirituală. Ea își vădește prin aceasta din nou caracterul ei educativ pentru om. Și el nu o pierde total prin actul dăruirii, ci se împodobește prin ea și mai mult prin faptul că o dăruiește: „Mai fericit este a da decât a lua“. El se îmbogățește astfel cu adevărat nu numai prin darul lui Dumnezeu către el, ci prin dialogul complet al darului, adică prin primirea și întoarcerea darului.
Paradoxul se explică prin faptul că darul primit și întors înapoi apropie persoanele în așa măsură încât obiectul darului devine comun și devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Și nu numai comun, ci și sporit prin viața ce și-o comunică persoanele prin iubirea manifestată în darul ce și-l fac; persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele, iar prin această dăruire sporesc duhovnicește.
Actualizarea talanților, darul oferit de oameni lui Dumnezeu
Dar lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu. Noi transformăm lucrurile în daruri ale noastre și prin iubirea ce-o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu. Spre aceasta noi le putem transforma și combina la nesfârșit. Dumnezeu i-a dat lumea omului nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci și de o mare bogăție de alternative posibile de actualizat de către om prin libertate și muncă. Această actualizare ca talanți înmulțiți dați de Dumnezeu este darul omului către Dumnezeu. (…)
Cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu este darul vieții sale înseși. Desigur, această întoarcere a darului nu înseamnă o disprețuire a darului primit. În cazul acesta, darul omului întors către Dumnezeu n-ar mai fi dar. Întoarcerea unui dar implică prețuirea lui chiar de către cel care l-a primit. În dăruirea vieții noastre către Dumnezeu voința noastră face un sacrificiu suprem dat fiind că ceea ce voiește în esență natura umană este să se conserve. De fapt, prin aceea că dă, omul face ceva prin care el socotește că promovează ființa lui. Dialogul darului între Dumnezeu și om este că fiecare se dăruiește celuilalt. Omul, chiar dacă are viața de la Dumnezeu o poate face dar lui Dumnezeu întrucât, deși ar putea să o mențină până când i-o ia Dumnezeu, o întoarce lui Dumnezeu prin libertatea sa, printr-o slujire mai înaltă. Cel ce dăruiește viața lui Dumnezeu nu ține la ea în mod egoist, ci o dă lui Dumnezeu sau o pune în slujba Lui. Pe de o parte, el mărturisește prin orice lucru oferit lui Dumnezeu că este darul Lui, că nu-l are de la sine, ci de la Dumnezeu, pe de altă parte, că nu vrea să profite în mod egoist de darul lui Dumnezeu, ținându-l la sine, ci-și arată și el iubirea față de Dumnezeu, dându-i măcar ceea ce are putința să-i dea, adică o parte din lucrurile primite de la El Însuși.
Pe lângă aceasta, mai trebuie observat că nimeni nu întoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fără să fi adăugat la ele și munca sa. Strugurii, pâinea, vinul, untdelemnul, date lui Dumnezeu, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci și munca omenească imprimată în ele. Munca pune o pecete valorificatoare a sa pe darurile primite, prin aceasta făcându-le daruri omenești.(…) În esență, prin darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine Însuși în iubirea Sa. De aceea și omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuși Care le-a dat. Darul ca semn al dragostei unei persoane față de alta are în sine imprimată destinația de a fi depășit de cel căruia i s-a dat. Într-un fel, darul e lucrul la care renunță persoana care l-a dăruit, de dragul persoanei căreia i-l dăruiește.
Dăruitorul e mai mult decât darul
Când cineva nu înțelege aceasta, darul i se ia adeseori fără voia sa, pentru ca să-și dea seama că Dăruitorul e mai mult decât darul. Peste lume și peste viața noastră stă astfel așezată viața noastră. Când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, depășind lumea și viața noastră în iubirea de Dumnezeu, Acesta ni se face transparent prin crucea fără voie. În sensul acesta, toate cele ce se află la mijloc între cer și oameni se cer după cruce. Prin dezlipirea de ele omul dă de Dumnezeu, Care este infinit mai mult decât toate darurile Lui. Crucea prin care el se dezlipește de ele și mormântul uitării de ele, în care dispar, duc pe om la înviere. Și toate sunt menite să ducă pe om spre înviere adică spre viața eternă. Întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfințim, le luăm caracterul de izvor ușor de plăceri și ne sfințim pe noi înșine.(…) Însă, Dumnezeu ne-a dat lucrurile ca daruri nu numai pentru a ne deprinde în tăria de a le depăși spre El, ci și a le depăși pentru semenii noștri, dăruindu-le lor. Iubirea noastră manifestată prin folosirea lucrurilor ca daruri trebuie să se îndrepte nu numai spre Dumnezeu, ci și spre semenii noștri, ca să le câștigăm iubirea-comuniunea cu ei. „În dar ați luat, în dar să dați!“ (Mt. 8, 10). Propriu-zis când le dăm altora, le dăm lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca talantul dat de el să fie dat la zarafi, adică la cei ce știu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă. Darul făcut de cineva altuia i se întoarce totdeauna cu un folos sporit. Mântuitorul ne recomandă să ne facem prieteni cu bogăția nedreaptă, care nu e de la noi, ca și ea să ne ajute să intrăm în bogăția cea veșnică.
Darurile lui Dumnezeu, menite să sporească comuniunea între oameni
Bunurile lui Dumnezeu oferite ca daruri servesc ca legătură a iubirii între persoane; prin aceasta, ele nu devin paravane despărțitoare între ele. Bunurile ca daruri sunt menite să servească comuniunea interpersonală și să fie depășite prin această comuniune. Lucrurile sunt date pentru realizarea unei adânci comuniuni interumane, nu doar pentru practicarea unui dialog singular al fiecăruia cu Dumnezeu, ci și pentru practicarea unui dialog între ei și al lor comun cu Dumnezeu, sau a unui dialog între ei în conștiința că lucrurile le sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri între ei, în numele, din porunca și din bogăția Lui, ca semne ale iubirii Lui pentru ca această iubire să se extindă și între noi. Limitarea lor, pusă deosebit în timpul nostru, arată că dăruirea, sacrificiul, crucea și conștiința insuficiențelor nu sunt numai o condiție a creșterii spirituale pentru viața de veci, ci chiar și a conviețuirii oamenilor pe pământ.
(Fragmente din Teologia Dogmatică Ortodoxă, pr. prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, EIBMBOR, ediția a III-a, 2003)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote