[cristiboss56]

În ziua de 18 februarie stă însemnat în calendarul nostru numele Sfântului Leon cel Mare, Episcopul Romei. Personalitate bisericească remarcabilă şi figură complexă în arealul teologic apusean, Sfântul Părinte a lăsat moştenire prima hristologie de anvergură în Cetatea Eternă, învăţătura sa despre Mântuitorul Hristos ajungând în normele de învăţătură ale Bisericii dreptslăvitoare.
Sfântul Leon cel Mare a păstorit Scaunul Papal în perioada august/septembrie 440 - 10 noiembrie 461. Este unul dintre cei doi pontifi care şi-au împropriat apelativul de „cel Mare” (împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare).
A fost diaconul şi sfetnicul cel mai apropiat al Papei Celestin. Ca papă a fost autoritar, reuşind să se impună prin „legitimitatea succesiunii sale apostolice”, transmisă ulterior descendenţilor săi din scaunul episcopal al Romei. I-a combătut pe manihei, pe pelagieni, priscilieni şi, nu în ultimul rând, pe nestorieni.
În 448 primeşte o înştiinţare din partea lui Eutihie, depus de episcopul său, Flavian al Constantinopolului, din cauza învăţăturii sale monofizite. Cercetând îndeaproape această învăţătură, Sfântul Leon cel Mare i-a scris lui Flavian, condamnând erezia lui Eutihie în aşa-numitul său „Tomus Flaviani” (Epistola Ad Flavianum).
În acest sens, împăratul Teodosie a convocat Sinodul de la Efes (august 449), unde Leon a fost reprezentat de trei legaţi papali. Rezultatul acestui sinod a fost condamnarea lui Flavian şi reabilitarea lui Eutihie.
A urmat implicit Sinodul V Ecumenic de la Calcedon (451), unde s-a statornicit învăţătura hristologică a celor două firi ale singurului Ipostas Dumnezeiesc al Logosului înomenit.
Tomul lui Leon a fost asimilat ca act oficial al Sinodului, în „doctrina sa părinţii recunoscând vocea Sfântului Petru”. Pentru contribuţia şi lucrarea sa doctrinară a fost declarat „doctor al Bisericii” de Benedict XIV.
A fost, de asemenea, şi un excelent diplomat, ocupându-se personal de criza invaziilor păgâne. S-a întâlnit personal cu Attila, conducătorul hunilor, şi cu regele vandal Gaseric, în 455, convingându-l să cruţe poporul din cetatea Romei de foc şi de sabie.
A fost îngropat în pridvorul Bazilicii „Sant Pietro”, moaştele sale fiind mutate înăuntrul bisericii în 688.
Prietenia cu Sfântul Ioan Cassian şi roadele ei
De numele său se leagă o prietenie istorică cu unul dintre sfinţii de pe meleagurile noastre. Este vorba despre Sfântul Ioan Cassian.
Astfel, în timpul ereziei nestoriene apare ultima lucrare de referinţă a monahului daco-roman, „De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII” („Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, şapte cărţi”). Scrisă integral în limba latină, lucrarea a fost alcătuită la cererea Sfântului Leon cel Mare pe când era arhidiacon, ajuns mai târziu Papă al Romei.
În cele şapte capitole ale acestei scrieri, Sfântul Ioan Cassian construieşte o apologie completă a învăţăturii ortodoxe de credinţă, luând atitudine împotriva celor mai importante erezii ale timpului său, pe care le enumeră şi le combate.
Marele aport al lucrării este acela de „a arăta pentru prima dată Apusului doctrina lui Nestorie şi de a fi supus-o unei critici severe, subliniind, totodată, prestigiul operelor Părinţilor Bisericii, valoarea ideilor creştine şi a argumentelor pe care le cuprind. O asemenea scriere reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului al V-lea”.
Lucrarea trebuia să aibă în principal un caracter informativ, cu lămuriri concise referitor la noua tulburare care apăruse în Biserica de Răsărit. Despre acest lucru Sfântul Ioan Cassian vorbeşte în prefaţa lucrării, unde menţionează că a alcătuit textul la rugămintea Sfântului Leon cel Mare.
Începutul scrierii se leagă oarecum de luna iunie a lui 429, când Papa primeşte „Contestaţiile” lui Eusebiu de Dorilea şi, de asemenea, „Epistola fraternală” a lui Nestorie.
Mai mult, lucrarea Sfântului Ioan Cassian s-a dovedit a fi cea mai de încredere, dat fiind faptul că, după cele arătate mai sus, informaţiile pe care Celestin le aştepta de la Marius Mercator au ajuns la Roma abia în 433. În acest sens, nu numai că se bucura de autoritatea Abaţiei „Saint Victoire” în Biserica Latină, ci venea mai cu seamă cu o bogată experienţă orientală, legată în mare parte de Constantinopol.
De îndată, el „l-a avertizat pe Celestin de pericolul opoziţiei doctrinare a lui Nestorie şi a făcut cunoscut latinilor această erezie”.
„Un campion al credinţei ortodoxe”
Implicarea Sfântului Părinte în combaterea ereziei nestoriene a fost totală. În virtutea argumentării doctrinare, tratatul său de hristologie adună laolaltă o valoroasă apologie a învăţăturii ortodoxe, pe deplin moştenită de la marele său dascăl, Sfântul Ioan Hrisostom.
Încă din prefaţa lucrării sale, Sfântul Ioan Cassian dezvăluie modul în care a luat naştere această mărturisire.
Înţelesese întru totul rugămintea Sfântului Leon de a „purta lupta cea bună pentru credinţa ameninţată de o nouă erezie”.
Departe de a fi fost un spirit polemizator, monahul daco-roman nu era dispus să cedeze în faţa nimănui „când era vorba despre apărarea credinţei ortodoxe”.