[gpalama]

http://www.ioanguradeaur.ro/653/cuvant-la-rusalii-i/

Sfantul Ioan Gura de Aur:

De ce atunci, toţi cei ce se botezau, vorbeau în limbi, iar acum nu? Să ne învăţăm întâi ce este a vorbi în limbi şi atunci vom spune şi pricina.

Deci ce este a vorbi în limbi ? Cel ce se boteza îndată vorbea în limba indienilor, a egiptenilor, a perşilor, a sciţilor, a tracilor; aşa că un om vorbea în multe limbi. Şi aceştia de acum de s-ar fi botezat atunci, i-ai fi auzit şi pe ei vorbind în multe limbi. Aceasta ne-o arată Pavel, zicând: „Şi găsind câţiva ucenici, a zis către ei : Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar aceia au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt”. Şi apoi botezându-i şi „puindu-şi Pavel, mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi…” (F. Ap. 19, 1 – 2, 6). Deci pentru care pricină s-a luat de la oamenii de acum darul acesta ? Nu pentru că ne necinsteşte Dumnezeu pe noi, ci dimpotrivă pentru că ne iubeşte foarte mult. Cum ? Eu vă voi spune.

Oamenii de atunci de curând fiind izbăviţi de idoli, aveau mintea groasă şi nesimţitoare şi erau dedaţi numai la lucrurile cele trupeşti, neavând nici o înţelegere faţă de darurile cele netrupeşti şi nici nu ştiau ce este darul duhovnicesc, care se priveşte numai cu credinţa. Pentru aceasta se făceau semne.

Unele dintre darurile cele duhovniceşti sunt nevăzute şi numai cu credinţa se înţeleg, iar altele au şi semne văzute spre încredinţarea celor necredincioşi. Adică, iertarea păcatelor este lucrare duhovnicească, care se înţelege cu gândul, este deci dar nevăzut. Pentru că nu vedem cu ochii trupului, cum se curătesc deci păcatele ? Cel ce se curăţeşte, sufletul este. Însă sufletul cu ochii trupului nu se vede. Deci curăţirea păcatelor este un dar care se înţelege cu mintea şi nu poate fi văzut de ochii trupeşti. A vorbi în limbii este tot o lucrare a Duhului care cu mintea se înţelege, dar are şi un semn văzut lesne de înţeles de cei necredincioşi. Acesta este sunetul cuvântului rostit cu limba, care auzindu-se, face dovada lucrării celei nevăzute dinlăuntru, care se face în suflet.

Dar acum eu nu am trebuinţă de semne, căci Pavel zice : ..Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos” (I Cor. 12, 7). Dar care este pricina ? Pentru că şi fără de semne am învăţat să cred în Stăpânul. Cel ce nu crede are nevoie de semne, iar fiindcă cred, nu am trebuinţă de probe, nici de semne. Şi cu toate că nu voi vorbi în limbi, totuşi ştiu că m-am curăţit de păcate. Iar cei de atunci nu credeau de nu vedeau semne, ca o garanţie a credinţei, pe care voiau s-o primească. Deci nu ca celor credincioşi se dădeau semnele, ci ca celor necredincioşi, ca să devină credincioşi. Aşa şi Pavel zice: „Semnele nu sunt pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi” (Idem 14, 22).

Vedeţi că Dumnezeu a luat de la noi arătarea semnelor nu ca să ne necinstească, ci ca să ne cinstească. Şi a făcut aceasta arătând că acum noi credem în El fără de semne şi minuni. Iar aceia de nu ar fi avut mai întâi semne sau probe, nu ar fi crezut în El, prin lucrările cele nevăzute. Dar eu şi fără de acestea arăt toată credinţa. Iată deci pricina pentru care nu se mai fac acum semne.

Voiam şi pentru pricina praznicului să vorbesc şi să arăt ce este praznicul a Cincizeci de zile şi să arăt pentru ce în praznicul acesta s-a dat darul, de ce în limbi de foc şi pentru ce după zece zile, dar văd că se întinde cuvântul de învăţătură. Pentru aceasta adăugând puţine voi înceta cuvântul. „Şi când a sosit ziua Cincizecimii…” li s-au arătat lor, împărţite, limbi ca de foc…” (Fp. 2, 1, 3). Nu de foc, ci „ca de foc”, ca nimic simţit să nu cugeti pentru Duhul.

Şi precum la curgerile Iordanului, nu porumbel s-a pogorât, ci ,.în chip de porumbel” (Lc. 3, 22), aşa şi aici, nu foc, ci chip de foc. Şi iarăşi puţin mai sus zice : „..ca de suflare de vânt ce vine repede” (Fp. 2. 21). Nu zice ,,ca o suflare de vânt ce vine repede”, ci „ca de suflare de vânt…”. Şi pentru care fapt Iezechil ia darul proorociei prin carte şi nu prin asemănare de foc ca apostolii ? Că zice : ,,Şi a băgat în gura mea cartea aceea… Şi am mâncat-o şi s-a făcut gura mea dulce ca mierea” (Iez. 3, 2, 3). Iar pentru apostoli zice că li s-au arătat limbi de foc.

Deci pentru care pricină acolo carte şi scriere, iar aici limbă şi foc ? Pentru că acela se ducea să mustre păcate şi să plângă necazurile iudaiceşti, iar aceştia ieşeau să mistuiască păcatele lumii. Pentru aceasta acela a luat carte în care se pomeneau greutăţile ce au să fie, iar aceştia au luat foc, ca să ardă păcatele lumii si să prăpădească toate relele. Şi precum focul de va cădea în mărăcini, pe toţi cu lesnire îi va arde, aşa şi darul Duhului mistuia păcatele oamenilor. Dar evreii cei nesimţitori, când se făceau acestea, în loc să se spăimânteze, să se cutremure şi să se închine Celui ce a dat Darul, ei iarăşi îşi arătară nebunia loc, prihănind cu beţia pe apostolii cei plini de Duhul Sfânt, zicând : „…că sunt plini de must” (Fp. 2, 13).

Pune în minte nemulţumirea şi necunoştinta oamenilor şi cugetă la mulţumirea şi bunătatea îngerilor. Că îngerii când au văzut Pârga noastră suindu-se, se bucurau şi ziceau: „Ridicaţi căpetenii porţii voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice si va intra Împăratul slavei” (Ps. 23, 7). Iar oamenii văzând darul Duhului pogorându-se la noi zice că sunt beţi cei ce au primit darul. Şi nici vremea anului nu i-a înţelepţii că în vremea primăverii nu se găseşte nicăieri must. Dar să-i lăsăm pe aceia, şi să cugetăm la darul şi răsplătirea iubitorului de oameni Dumnezeu.

A luat Hristos pârga firii noastre şi ne-a dat darul Duhului. Şi precum după un război îndelungat se face pace şi se risipeşte vrajba, iar cei ce erau învrăjbiţi între ei îşi dau unii altora încredinţări de pace, aşa şi între Dumnezeu şi oameni s-a făcut. A trimis Hristos ca zălog şi încredinţare pârga noastră lui Dumnezeu şi ne-a trimis în schimb ca zălog şi încredinţare pe Duhul Sfânt. Şi avem acest semn de încredinţare, din neam împărătesc. Căci Duhul Sfânt care ni s-a trimis nouă este din Fiinţa cea împărătească, iar Cel ce de la noi S-a înălţat la ceruri este de neam împărătesc, fiind din seminţia lui David.

Pentru aceasta nu mă mai tem, căci Pârga noastră stă sus. De aceea şi despre viermele cel neadormit de-mi va spune cineva, sau despre focul nestins, sau despre alte chinuri şi pedepse, nu mă mai tem.

Şi nu că nu mă tem, dar nu deznădăjduiesc de mântuirea mea, că de nu ar fi pregătit Dumnezeu mari bunătăţi pentru neamul nostru, nu ar fi luat sus pârga noastră. Mai înainte de aceasta, când priveam la cer şi cugetam la puterile cereşti simţeam marea noastră sărăcie, dar acum; privind în sus la Scaunul cel împărătesc, unde stă firea cea luată de la noi, vedem neamul nostru cel bun. Deci să ne gătim ca să nu cădem din slava aceea.

De ce atunci, toţi cei ce se botezau, vorbeau în limbi, iar acum nu? Să ne învăţăm întâi ce este a vorbi în limbi şi atunci vom spune şi pricina.

Deci ce este a vorbi în limbi ? Cel ce se boteza îndată vorbea în limba indienilor, a egiptenilor, a perşilor, a sciţilor, a tracilor; aşa că un om vorbea în multe limbi. Şi aceştia de acum de s-ar fi botezat atunci, i-ai fi auzit şi pe ei vorbind în multe limbi. Aceasta ne-o arată Pavel, zicând: „Şi găsind câţiva ucenici, a zis către ei : Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar aceia au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt”. Şi apoi botezându-i şi „puindu-şi Pavel, mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi…” (F. Ap. 19, 1 – 2, 6). Deci pentru care pricină s-a luat de la oamenii de acum darul acesta ? Nu pentru că ne necinsteşte Dumnezeu pe noi, ci dimpotrivă pentru că ne iubeşte foarte mult. Cum ? Eu vă voi spune.

Oamenii de atunci de curând fiind izbăviţi de idoli, aveau mintea groasă şi nesimţitoare şi erau dedaţi numai la lucrurile cele trupeşti, neavând nici o înţelegere faţă de darurile cele netrupeşti şi nici nu ştiau ce este darul duhovnicesc, care se priveşte numai cu credinţa. Pentru aceasta se făceau semne.

Unele dintre darurile cele duhovniceşti sunt nevăzute şi numai cu credinţa se înţeleg, iar altele au şi semne văzute spre încredinţarea celor necredincioşi. Adică, iertarea păcatelor este lucrare duhovnicească, care se înţelege cu gândul, este deci dar nevăzut. Pentru că nu vedem cu ochii trupului, cum se curătesc deci păcatele ? Cel ce se curăţeşte, sufletul este. Însă sufletul cu ochii trupului nu se vede. Deci curăţirea păcatelor este un dar care se înţelege cu mintea şi nu poate fi văzut de ochii trupeşti. A vorbi în limbii este tot o lucrare a Duhului care cu mintea se înţelege, dar are şi un semn văzut lesne de înţeles de cei necredincioşi. Acesta este sunetul cuvântului rostit cu limba, care auzindu-se, face dovada lucrării celei nevăzute dinlăuntru, care se face în suflet.

Dar acum eu nu am trebuinţă de semne, căci Pavel zice : ..Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos” (I Cor. 12, 7). Dar care este pricina ? Pentru că şi fără de semne am învăţat să cred în Stăpânul. Cel ce nu crede are nevoie de semne, iar fiindcă cred, nu am trebuinţă de probe, nici de semne. Şi cu toate că nu voi vorbi în limbi, totuşi ştiu că m-am curăţit de păcate. Iar cei de atunci nu credeau de nu vedeau semne, ca o garanţie a credinţei, pe care voiau s-o primească. Deci nu ca celor credincioşi se dădeau semnele, ci ca celor necredincioşi, ca să devină credincioşi. Aşa şi Pavel zice: „Semnele nu sunt pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi” (Idem 14, 22).

Deci ce este a vorbi în limbi ? Cel ce se boteza îndată vorbea în limba indienilor, a egiptenilor, a perşilor, a sciţilor, a tracilor; aşa că un om vorbea în multe limbi.