În ceea ce privește canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că fac o greșeală atunci când opresc exagerat de la împărtășanie ori canonisesc cu nevoință care copleșește puterea fiecăruia. Este o greșeală deoarece credincioșii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori este o lipsă de trăire, și atunci este mai bine să le dea un canon de simțire. Dar și în aceste condiții, după o astfel de spovedanie, suntem departe de a ne însuși o
pocăință adevărată . Dar să fim pe drum și ne ajută harul lui Dumnezeu.
Altfel, ne caută harul și nu ne găsește. Dacă nu-ți poți iubi vrăjmașii, ți-ai pus măcar problema să-i iubești sau știi asta doar din literatură? Asta-i viața: crucea, suferința cu orice chip. Te spovedești de pe poziția de a nu mai face păcate . Că se întâmplă să cazi în păcate, este un accident; dar nu este dorința și deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu este pocăință falsă, fățarnică și ipocrită. Când te pocăiești cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel, ești vinovat de participare (premeditare), nu de accidentare.
( Părintele Arsenie Papacioc )
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|