[sofiaiuga]

3:17 PM
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare despre comuniunea cu cei ce au semnat documente eretice

1. În Tradiţia Ortodoxă, ierarhii eretici, chiar încă neosândiţi de către un sinod, au fost socotiţi dintotdeauna caterisiţi: în afara comuniunii de Credinţă şi în afara Bisericii.
Sfântul Vasilie cel Mare credea că a fi în comuniune (părtășie) nu este o formalitate, ci o problemă de esenţă: o problemă de credinţă şi o problemă de mântuire. Scriindu-le creştinilor din Evesa, el se roagă ca ei să nu cadă din comuniunea cu Biserica ce ţine temelia “învăţăturii sănătoase şi neschimbate”, fiindcă Dreapta Credinţă este temelia comuniunii şi comuniunea cu ortodocşii este semnul că cineva este numărat în “ceata drepţilor în ziua Domnului nostru Iisus Hristos, când va veni să răsplătească fiecăruia după faptele sale” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, cols. 937D-940A [Epistola 251: Către Evaeseni, § 4]).
Comuniunea cu ereticii, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este de neîngăduit, întrucât prin ruperea lor de mărturisirea ortodoxă, fie cu totul, fie în parte, ei înşişi se aşază de la sine în afara Bisericii. La fel şi cei ce păstrează comuniunea cu ei.
Încă de când era diacon, Sfântul Vasilie cel Mare, acest descoperitor al tainelor dumnezeieşti [Ouranophantor],în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei şi a fugit în pustia Pontică, în ciuda faptului că îl iubea profund şi-l cinstea pe Dianios şi în ciuda faptului că Dianios îl botezase şi-l hirotonise. De ce s-a ‘îngrădit pe sine’ Sfântul Vasilie cel Mare? [1]
Pentru că Dianios, nici măcar din convingere, ci doar din cauza slăbiciunii sale de caracter, a semnat mărturisirea neortodoxă de credinţă a sinodului semiarian din Constantinopol [în anul 360, sub conducerea ereticului homoean Acachie din Cesaerea Palestinei]. (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 388C-392A [Epistola 51: Episcopului Vosforie]).
Mai târziu, episcop fiind, Sfântul Vasilie cel Mare nu a ezitat să rupă prietenia cu episcopul de gândire ariană Eustatie de Sevastia şi să întrerupă orice legătură cu el. Explicând poziţia sa strictă, el scria: “În orice caz, dacă acum refuzăm să-i urmăm pe aceştia [cei din cercul lui Eustatie] şi să-i evităm pe toţi cei de o împreună-cugetători cu aceştia, cu siguranţă merităm să dobândim iertare, “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 925BC Epistola 245: Episcopului Theofil]).
2. În data de 29 iunie 1995, la Vatican, patriarhul de Constantinopol Bartolomeu şi papa Ioan Paul al II-lea au semnat un document intitulat “Comunicat comun”.
În acest document, ce se vădeşte clar ca o mărturisire de credinţă, s-au stabilit: teologia “Bisericilor Surori”, teologia baptismală (a botezului comun), posibilitatea ca “începând din acest moment, romano-catolicii şi ortodocşii să ofere o mărturie comună de credinţă”, teologia “slujirii comune” şi proiectele pentru un dialog interreligios.
Această acţiune, apogeul multor alte iniţiative “ecumenice” asemănătoare, este fără tăgadă căderea din Credinţă; susţine şi proclamă o nouă “Mărturisire de credinţă”: o mărturisire eretică. [vezi Nota no. 2]
Cum este cu putinţă pentru [pseudo]patriarhul Bartolomeu şi pentru [pseudo]ierarhii cei de o împreună-cugetare cu acesta, care clar, constant şi cu convingere – ceea ce nu este făcut deloc din slăbiciune de caracter – tăgăduiesc exclusivitatea ecleziologică şi soteriologică a Bisericii celei Una (şi Singura), anume, cea Ortodoxă, să fie altcumva decât caterisiţi?
Mai mult, cum este cu putinţă pentru ecumenişti să fie în comuniune cu noi, de vreme ce ei participă din plin în mişcarea ecumenistă, deţin funcţii şi sunt membrii ai structurilor ei instituţionale, dinlăuntrul cărora vedem cultivarea necontenită a unui minimalism dogmatic, canonic şi moral ce este protivnic Ortodoxiei?
Dacă Sfântul Vasilie cel Mare ar trăi astăzi, s-ar afla în comuniune cu “ortodocşii” ecumenişti? Categoric nu; şi asta pentru că ceea ce el a propovăduit este veşnic valabil: “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate“.
sursa: Orthodox Tradition, Vol. XVI, No. 1 (1999), pag. 9-10
NOTE:
[1]. Întreruperea comuniunii din motive de credinţă este stabilită de Canonul 15 de la Sinodul I-II din Constantinopol din anul 861: „[…] cei ce pentru oarecare eres osândit de Sfintele Soboare, sau de Sfinţii Părinţi se despart de împărtăşirea cea către întâiul stătător al lor care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia din pricina îngrădirii de sine de împărtăşirea cu numitul episcop mai-nainte de cercetarea Sinodicească, nu numai că nu sunt supuşi certării canonice, ci şi de cinstea cea cuvenită dreptslăvitorilor se vor învrednici, căci n-au osândit episcopi, ci mincinoşi-episcopi şi mincinoşi-învăţători; şi n-au rupt unitatea Bisericii prin schismă, ci s-au silit [astfel] a izbăvi Biserica de schisme şi dezbinări.” (vezi Pidalion).
[2]. A se citi şi Documente oficiale ce vădesc mărturisirea de credinţă eretică a BOR.