[cristiboss56]

Trezirea păcătosului din somnul păcatului

Trezirea păcătosului este acel fapt săvârşit de harul dumnezeiesc în inima lui prin care, asemeni cuiva trezit din somn, el îşi vede păcătoşenia, simte primejdia care îl paşte, începe să se teamă şi să se îngrijească de izbăvirea din acea nenorocire şi de mântuirea sa. Mai înainte era ca un orb, nepăsându-i şi nepurtând grijă de mântuire; acum vede, simte şi îi pasă.

Cu toate acestea, schimbarea încă nu s-a produs. E numai prilejul de schimbare şi chemarea către ea. Acum, harul doar îi spune păcătosului: „Vezi în ce te afli, aşa că ai grijă, fă ce trebuie pentru mântuire”, îl scoate din lanţurile sale obişnuite şi îl aşază dincolo de ele, dându-i astfel şansa de a alege o viaţă cu totul nouă, în care să-şi găsească locul potrivit. Dacă foloseşte această şansă, va fi spre binele lui; dacă nu, va cădea iarăşi în acelaşi somn şi în aceeaşi prăpastie a pierzării.

Acest har dumnezeiesc se dobândeşte prin simţirea şi vădirea în cunoştinţă a lipsei de însemnătate şi a caracterului ruşinos de care dau dovadă toate acele lucruri atât de preţuite şi râvnite de omul păcătos. Aşa cum cuvântul lui Dumnezeu pătrunde “până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12), aşa pătrunde harul până la încheietura inimii cu păcatul şi rupe acea legătură şi însoţire nelegiuită. Am văzut cum cade păcătosul cu toată fiinţa lui într-un tărâm în care învăţăturile, ideile, părerile, rânduielile, obiceiurile, plăcerile şi cărările sunt cu desăvârşire potrivnice adevăratei vieţi duhovniceşti la care omul a fost menit.

Căzut în această lume, el nu rămâne departe sau neatins de ea. Nu, ci e pătruns de toate, se amestecă cu toate. Este cu desăvârşire scufundat în ea. Aşa că e firesc să nu ştie sau să nu se gândească la nepotrivirea ei cu viaţa duhovnicească şi să nu aibă nici o înţelegere faţă de aceasta din urmă. Lumea duhovnicească este închisă pentru el. Se vădeşte astfel faptul că uşa întoarcerii se poate deschide numai dacă viaţa duhovnicească se va descoperi conştiinţei păcătosului în toată strălucirea ei şi nu numai dacă i se va descoperi, ci şi dacă îi va mişca şi inima; dacă viaţa păcătoasă va fi ruşinată, respinsă şi nimicită. Şi aceasta se petrece în prezenţa conştiinţei şi simţirii. Abia apoi se va putea ridica grija de a lepăda vechile căi şi a păşi pe cele noi. Toate acestea se săvârşesc prin simplul fapt al trezirii păcătosului de către har.

În lucrarea sa, dumnezeiescul har al trezirii are în vedere tot timpul nu numai legăturile de care este ţinut păcătosul, ci şi starea lui generală, în această din urmă privinţă, trebuie avută în minte mai presus de orice deosebirea dintre felul în care se iveşte harul asupra celor care nu au mai fost niciodată treziţi şi felul în care lucrează asupra celor care au mai trăit şi înainte o asemenea trezire. Celui care nu a mai încercat până atunci trezirea duhovnicească i se dăruieşte din plin, ca un fel de har atotcuprinzător pregătitor sau provocator. Nu i se cere nimic în prealabil omului, căci el are o cu totul altă mişcare.

Cu toate acestea, harul nu i se mai dă gratuit celui care a mai trăit deja trezirea duhovnicească, celui care ştie şi simte ce este viaţa în Hristos şi care a căzut iarăşi în păcat. Acum trebuie să dea el ceva mai întâi. Trebuie să se roage şi să se învrednicească. Nu ajunge numai să vrea; trebuie să lucreze asupră-şi pentru a pricinui trezirea duhovnicească prin har. Un astfel de om, amintindu-şi vechea sa umblare în calea virtuţilor creştine, adesea o doreşte iar, dar nu mai are nici o putere asupra luişi. Ar vrea să întoarcă foaia, dar nu e în stare să îşi recapete stăpânirea de sine şi să se biruiască. S-a dat pe sine pradă unei amarnice deznădejdi pentru că mai înainte a lepădat darul şi a ocărât şi „a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu… şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10, 29). Acum este lăsat să priceapă că această putere a harului este atât de mare încât nu i se va mai dărui prea curând. Caută şi te osteneşte şi învaţă să iei aminte cât de greu este să o dobândeşti.

Un astfel de om se află într-un fel de agonie: însetează, dar nu i se dă să bea, flămânzeşte, dar nu e hrănit, caută, dar nu află, se sileşte pe sine, dar nu primeşte. Uneori, este lăsat în această stare vreme îndelungată, până când simte certarea dumnezeiască, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi uitat, S-ar fi întors de la el şi-ar fi lepădat făgăduinţa Sa. Se simte ca „ţarina care absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei… dar… aduce spini şi ciulini” (Evrei 6, 7-8). Numai că această atingere înceată a harului de inima celui ce-l caută nu e decât o încercare. El trece acum prin vremea ispitirii şi mulţumită ostenelilor şi chinuitoarei sale căutări, duhul trezirii pogoară iar asupra lui, aşa cum coboară asupra altora în dar. Acest fel de a lucra al harului mântuitor ne arată două lucruri: mai întâi, mişcările deosebite ale harului dumnezeiesc pe care le săvârşeşte în trezirea păcătosului; apoi, calea obişnuită de dobândire a harului trezirii”.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Calea spre Mantuire )