[ioan67]

Dar dacă vedem Revelaţia ca un dat al Domnului către noi, ca o dezvăluire a Lui către mintea şi sufletul nostru, haide să o vedem şi prin participarea noastră.
Adică, dincolo de actul artistic al Creatorului (altfel spus, Revelaţia ca faptă a Creatorului), hai să dăm puţină atenţie şi actului estetic, adică relaţiei dintre Creator şi "consumator", ca să folosesc un termen din estetica noastră târzie şi prăfuită... Să vedem o ţâră cum e cu variabila om în relaţia numită Revelaţie.

Crezi, deci, că Revelaţia e doar act dumnezeiesc?
Eu cred că e şi act omenesc, fără participarea omului nefiind vorba despre vreo revelaţie. Dumnezeu nu se arată Sieşi în istoria noastră, oricât ne-ar plăcea să speculăm pe tema asta. Ci se arată nouă, celor care venim plini de orbire, de cataracte de tot soiul, de căutări şi nelinişti, de îndoieli şi păcate, de întuneric şi penumbre...

V.T. este o lungă participare a omului la chemarea mereu şi mereu reînnoită a Domnului. Cât de bolnav e omul în relaţia cu Dumnezeu nu mai e nevoie s-o reafirmăm: o arată tocmai scrierile V.T. Şi o reaminteşte Hristos în lucrarea Lui descrisă în N.T., dar şi Ştefan când reaminteşte cum s-au purtat oamenii faţă de Dumnezeu. Proorocii ucişi, viţelul de aur şi toate celelalte...

Deci cum participă omul, încă şi azi, la Revelaţie?
Aceasta ar fi, poate, întrebarea cea mai bună pentru noi creştinii. Părerea mea!, să mă ierţi.

Întrucât, deşi noi ne lăudăm că Îl cunoaştem pe Domnul, fiindcă avem un bun catehism, o samă de cărţi sfinte şi slujbe cum nu sunt altele mai înălţătoare şi mai apropiate de Adevăr, noi ne cam pierdem cu firea în ale Revelaţiei... Şi, părerea mea, de fapt mai degrabă NU Îl cunoaştem pe Domnul, în ciuda actului Său de Revelaţie.

Voi susţine asta doar în două puncte (deşi "procesul" nostru are mai multe "capete de acuzare"):
1) Nu cunoaştem Scriptura, nici ca întindere nici ca profunzime. E un obicei nenorocit de a minimaliza importanţa studiului Scripturii care, la majoritatea creştinilor noştri se reduce la ce ascultăm în cadrul slujbelor şi la predica preotului - din care pricepem şi aici cât pricepem...
Noi zicem (şi asta nu are rost să mai dovedesc eu, cine e onest şi informat ştie că lucrurile stau încă mai rău decât schiţez eu aici) că e suficient ce facem şi minimalizăm pe teologi, susţinînd în cor cu "voci autorizate" că adevăratul teolog e cel care se roagă... Iar asta deşi e adevărat în unele sensuri, nu e nici pe departe suficient!
Pentru o bună credinţă, avem nevoie şi de o bună aprofundare a Scripturii. Toţi Părinţii ne arată cu degetul, prin viaţa şi scrierile lor, către acest adevăr. Nu voim, însă, exegeză şi hermineutică, nu vrem să deprindem metode de studiu biblic, le considerăm, vorba Sophiei mai zilele trecute, bune doar pentru cei care şi-au făcut, auzi!, o profesie din asta...
Adică, pe scurt, noi credem (visăm) că cunoaştem Scriptura (implicit Logosul Cel veşnic, deoarece El este ultimul referent al Scripturii) doar pentru că aşa ne spune prejudecata şi lenea şi subterfugiile justificative ale minţii puturoase.
Dar, lucru dovedit cu prisosinţă, este adevărat că habar nu avem care e mesajul unui evanghelist sau al altuia, în cutare ori cutare loc - pentru că pur şi simplu nu cunoaştem şi nu folosim căile de a ne apropia de acesta! E o întreagă metodologie pe care ar trebui să ne-o însuşim atunci când ne apropiem de Biblie, o cale pe care au prezentat-o pe larg tocmai Sfinţii noştri Părinţi, dar noi nu facem măcar un pas de melc pe drumul acesteia.
Şi susţinem că ştim, suficient cât să ne mântuim, Scriptura!!
2) Suntem străini de sfânta rugăciune. Este o ruşine fără seamăn, în lumea noastră de azi, că noi nu avem o bună şi statornică lucrare a rugăciunii. Majoritatea preoţilor sunt ei înşişi străini de lucrarea rugăciunii (cine a umblat cu întrebarea pe la preoţi ştie despre ce vorbesc eu aici). Se consideră, vai, că rugăciunea e doar pentru monahi. Or, în afara meşteşugului rugăciunii nici măcar apropierea de Scriptură nu e posibilă.

Şi atunci, de unde până unde vorbim noi de Revelaţie, susţinînd că ştim ce e aceasta şi că s-a încheiat etc. etc.? Când noi nu suntem implicaţi cum se cuvine nici în studiul Bibliei, nici în rugăciune...
Cine ne lasă nouă impresia, cu atâta uşurătate, că chiar suntem în măsură să emitem judecăţi categorice în legătură cu Revelaţia?
Cum de nu ne dăm seama că Revelaţia, ca proces care are loc ŞI cu participarea noastră iar nu doar prin actele Domnului, este mai degrabă o mare taină pentru noi decât vreun lucru despre care să vorbim cât de puţin cu oarecare temei?...

*
Nu ştiu de ce, acum îmi vine în minte un singur cuvânt: păcăleală... ori înşelare...
Festivismul și formalismul, triumfalismul și obediența tâmpă nu au adus niciodată ceva bun în viața de credință.

Doamne ajută!