[ioan67]

Ziceam mai sus de un soi de constrângere internă, ca semn al talentului care se cere cultivat.
Mai este şi o altă modalitate, însă, prin care talentul se comunică, se vesteşte conştiinţei noastre: un fel aparte de plăcere! O chemare, abia simţită, care îţi mângâie inima şi care îţi dă imagini ori gânduri care te însufleţesc/te îmboldesc să te apuci de treabă.
O pornire dulce, uşoară, un fel de atracţie irezistibilă, un soi de momeală...
Şi acesta e un semn al talentului, experiat probabil de fiecare.
Cele două modalităţi de chemare (prin împingere/constrângere şi prin atracţie plăcută, atrăgătoare) se împletesc în viaţa omului şi îl ţin în tensiunea lucrătoare, uneori mai aspru alteori mai plăcut, acţionînd diferit în funcţie de starea omului şi împrejurări.
Văd asta ca pe ajutorul lui Dumnezeu pe care ni-l dă permanent aşa încât să ne cultivăm talanţii încredinţaţi. Căci Domnul nu porunceşte şi pleacă, lăsîndu-ne singuri, ca să ne scărpinăm încurcaţi în cap la vederea unui munte de griji ridicat înainte. Ca un părinte bun şi foarte îndrăgostit El Se ţine mereu aproape, veghează, intervine, sugerează etc. Plouă cu Har, dar noi am inventat în istorii tot felul de umbrele şi umbreluţe cochete.
Că adevărat este şi acest lucru: Soarele e şi foc mistuitor. Omul tre să înveţe (iarăşi!) să se dăruiască luminii. Lumina poate fi ucigătoare. Mulţi proşti şi lacomi au păţit-o, prin vremuri...
A învăţa să nunteşti cu Lumina! Ce solicitare măreaţă, ce dar neasemuit, accesibil doar omului, fiinţă a întregii libertăţi...